Aproape că nu este urgie a naturii care să nu fi izbit măcar o dată judeţul Bihor, cumplit, ca la sfârşitul lumii.
"Judeţul n-a fost ferit nici de inundaţii, nici de incendii, nici de lăcuste, nici de ciumă. Mărturiile scrise sunt zguduitoare. Oamenii vedeau aceste evenimente ca nişte pedepse date de Dumnezeu păcătoşilor, semne prevestitoare pentru sfârşitul lumii", spune istoricul orădean Florian Dudaş, autorul volumului "Catastrofe naturale în Transilvania".

Marile arderi

Oradea a ars şi a fost reconstruită de atâtea ori încât istoricii ar face bătături de la pix dacă ar fi să pună pe hârtie toate incendiile toate. N-a fost însă nici un război care să ardă oraşul ca incendiul din 7 iunie 1836. "Nu numai curţile, uneltele, gardurile şi altele, ci au ars şi biseareca cea mare unită, (...) şi curtea cea episcopească neunită din Cotuna Varoş şi altele toate focul în praf şi cenuşă le-au amistuit şi cu pământul le-au aşternut. Pututu-s-au atunci numi Oradea Mare cuibul focului", scria, la acea vreme, Ioan Gavrilaş. "Focul a izbucnit de la o şură de lângă casa capelanului greco-catolic, situată undeva între actuala Primărie şi Catedrala Sfântul Nicolae. Pe atunci casele erau din lemn, acoperite cu şindrilă, iar uliţele înghesuite cum e acum strada Ady Endre, aşa că s-a întins repede", povesteşte istoricul Florian Dudaş. Însemnările dascălului Pavel Popovici spun că incendiul a ţinut două zile şi două nopţi, topind clopotele de aramă ale bisericilor, şi a trecut de zidurile cetăţii, distrugând totul până în cartierul Velenţa.
Două luni mai târziu, un incendiu similar a izbucnit pe "uliţa românească" din Beiuş şi s-a extins rapid. "Au ars toate şi iştalaole (grajdurile - n.r.) şi timniţa şi Casa haiducilor. Apoi au sărit foc peste pod şi au ars 6 case şi berăria cea mare toată şi jumătate din casa pinterului. Şi acest foc a ţinut 2 zile", se menţionează într-o însemnare pe o carte religioasă. Beiuşul avea să fie trecut pentru a doua oară prin foc în 1867, când oraşul a ars împreună cu satele învecinate: Sebiş, Săud şi Tărcaia.

Vine orcanu'!

Oradea este condamnată la furtună. "La doi, cel târziu la trei ani, vara, dinspre vest vin vijelii ciclonice care, după ce mătură câmpia în Ungaria, se izbesc de dealurile Oradiei, apoi de văile din Apuseni şi <rad> păduri întregi. În scrierile vechi din zona Beiuşului există chiar menţiunea <vine orcanu' de la ordanu'>, în sensul că vine uraganul de la Oradea", povesteşte istoricul.
Ce n-a rupt vijelia îneacă apa. Cel mai mare potop orădean a avut loc pe 11 august 1851. "Multe sute de căşi mai vârtos care au fost din cărămidă nearsă zidite, din temelie le-au stricat şi dărâmat până jos la pământ", notează administratorul parohial Ioan Fâşie. Generalul Branhoffer, comandantul garnizoanei Oradea şi Csorba, primarul oraşului, au ieşit să estimeze pagubele "şi fiind drumul până sus de genunche acoperit cu apă, nu s-au putut şti în ce loc e podul, dând pe de lături, s-au răsturnat căruţa cu ei şi au căzut în apă".
În amintirea acelor zile, pe zidul bisericii romano-catolice "Sfânta Ana" din strada Republicii, la înălţime de aproximativ un metru faţă de actual nivel al trotuarului a fost fixată o placă de marmură cu inscripţia în limba maghiară: "Până la această linie a ajuns nivelul apei Crişului".

Turte de balegă

Efectele inundaţiilor erau cumplite. Recoltelor distruse le-au urmat ani de foamete. Cea mai cumplită a început în 1812 şi a ţinut... şase ani! "A fost aşa de mare scumpete şi foamete că oamenii săraci mureau pe capete pe drumuri. Mâncau pâine făcută din coceni de porumb, alţii făceau turte din balegă de capră, apoi se umflau şi mureau", se menţionează într-o însemnare din 1817. Satele bihorene s-au depopulat rapid prin emigrare şi deces. "Aşa au fost de cumplit că au murit trei părţi din oameni de foame şi mureau oameni umblând pe drumuri de nu era cine să-i îngroape", scrie în 1818 un autor necunoscut pe o carte din Bălnaca. Foametea avea să fie pomenită cu groază în însemnări chiar şi 20 de ani mai târziu.

"Moartea neagră"

Cu groază a fost privită ani în şir şi ciuma, boala care a făcut cele mai multe victime în Bihor. Epidemia din 1585 a ţinut doi ani şi ajuns ca în perioada de vârf să răpună 100-120 de oameni pe zi numai în Oradea. "Ciuma neagră" din 1739 avea să se întindă în peste 500 de localităţi, secerând într-un singur an 41.622 de oameni. Singurul mod în care autorităţile puteau lupta cu boala era izolarea focarelor. Astfel, cetatea Oradea a fost închisă din 1742 până în martie anul următor.
"Singurul mod în care se putea face schimb de mărfuri era printr-un loc un loc de translare, asfel încât vânzătorii şi orădenii cu bani să nu se atingă între ei. Vânzătorii etalau marfa şi plecau iar cumpărătorii veneau, o luau şi lăsau în locul ei monede de aur, într-un borcan cu oţet aflat pe masă. Se considera că aşa monedele sunt dezinfectate", spune Florian Dudaş. Metoda se aplica şi în cazul epidemiilor de holeră sau lepră. Pentru că banii n-au nici miros şi n-au sentimente. Fie şi sfârşitul lumii!

	SPECIAL