de Raluca Avram

În zilele noastre, un divorţ poate dura numai trei luni, fiind în cele mai multe cazuri o formalitate. După care poţi să începi o nouă viaţă. E greu de imaginat că statul te-ar putea obliga să rămâi căsătorit, împotriva voinţei tale.

În România anului 1967 însă, acest lucru era nu numai posibil, ci chiar reglementat prin lege. Mii de cupluri a căror viaţă de familie devenise un calvar au fost "obligate" să rămână împreună. Asta pentru că, dacă traiul împreună era un vis urât, un divorţ era de-a dreptul un coşmar.

Cenzura la divorţ

În 1965, România era una dintre ţările europene cu cel mai mare număr de divorţuri. Îngrijorat de amploarea fenomenului, Nicolae Ceauşescu "a comandat" o lege care transforma mariajul într-o "sarcină de partid şi de stat". Aşa a apărut Decretul 779 din 8 octombrie 1966, care modifica Codul familiei şi impunea o serie de reglementări restrictive, menite să pună beţe-n roate cuplurilor care voiau să divorţeze. Astfel, în doar trei ani, numărul căsătoriilor desfăcute în Bihor a scăzut de şase ori!
Cum s-a ajuns la această "performanţă"? În primă fază, instanţa fixa un termen "de gândire" foarte lung: şase luni pentru cuplurile fără copii şi un an pentru cele cu copii minori. În plus, partea care intenta acţiunea de divorţ trebuia să plătească, în funcţie de salariul pe care îl avea, o taxă de timbru între 3.000 şi 6.000 de lei, o sumă enormă pentru acea vreme, când salariul mediu pe economie era de câteva sute de lei. Decretul prevedea şi alte condiţii restrictive. De pildă, dacă reclamantul nu se prezenta la prima înfăţişare, cazul era suspendat, iar dacă după respingerea divorţului se iniţia un alt proces, trebuiau aduse noi probe. Martorii nu erau audiaţi toţi la acelaşi termen, iar probele se administrau "în rate", la termene diferite, cu scopul de a prelungi procesul.

Prudenţă maximă!

Un rol esenţial în punerea în practică a noilor dispoziţii comuniste l-au avut magistraţii. "Decretul avea menirea de a păstra căsătoria ca instituţie de bază a societăţii, dar nu interzicea divorţul", explică fostul judecător, Florian Gliga (foto), care, începând din 1957, a analizat sute de dosare de divorţ. Gliga îşi aduce aminte că în "vremea decretului" se gândea de două ori mai mult până să pronunţe un divorţ. "Existau îndrumări stricte cu privire la desfacerea căsătoriei: să fim precauţi şi să nu admitem divorţurile în mod uşuratic. În plus, procesele se prelungeau cât mai mult posibil. Totuşi, în situaţiile în care se dovedea că unul dintre soţi are un comportament necorespunzător, relaţii extraconjugale, că e alcoolic sau provoacă scandaluri, afectând întreaga familie, s-a admis acţiunea de divorţ". Fostul judecător spune că toate dosarele erau cercetate mult mai amănunţit decât înainte şi, uneori, un astfel de proces se putea întinde pe doi, trei, chiar patru ani.
Şi atunci ca şi acum, cel mai des invocate motive pentru despărţire erau alcoolismul, violenţa şi infidelitatea conjugală. Din dosarele de divorţ nu lipseau însă nici motive ca lipsa de respect, gelozia şi chiar  frustrările sexuale. "Pentru un divorţ, prea se intra în intimitatea relaţiilor maritale. Mult prea profund şi nejustificat", spune Gliga, care recunoaşte că piedicile puse de decret i-au determinat pe mulţi soţi să mai "mediteze" şi să rămână căsătoriţi.

Respins!

Nici avocaţii din acea perioadă nu au avut o misiune mai uşoară. Marcel Olteanu (foto) îşi aminteşte cât era de păcătoasă toată această procedură. "A fost o perioadă grea, pentru că se lungeau temenele şi se respingeau pe capete acţiunile de divorţ, chiar dacă existau motive serioase. Am avut la un moment dat, în anii aceia, cazul unui ofiţer care a probat în faţa instanţei că nevasta lui îl înşelase cu nouă bărbaţi, dar i s-a respins acţiunea de divorţ, chiar şi în recurs, pe motiv că relaţiile au fost <trecătoare> şi că femeia <nu s-a implicat sufleteşte>". Olteanu spune că au existat chiar şi cazuri în care unor soţii bătute nu li se acorda divorţul, din "lipsă de probe", în ciuda evidenţei. "La un moment dat, din cauză că se tot respingeau, unora dintre noi ne era chiar jenă să ne ridicăm în picioare şi să cerem admiterea acţiunii de divorţ", îşi aminteşte avocatul.
Însă, ca şi-n cazul multor alte aberaţii pe care regimul comunist a încercat să le impună, nici reglementarea cu forţa a vieţii de familie n-a ţinut. Încet - încet, "coşmarul divorţului" a căpătat dimensiuni mai atenuate, iar numărul căsătoriilor întrerupte a început să crească din nou. Azi, oamenii nu mai sunt constrâşi să îndure calvarul termenelor prelungite şi al probelor "insuficiente". Te duci la Judecătorie, scrii o cerere şi peste câteva luni eşti om liber. În fond, dragoste cu de-a sila nu se poate...

"Pentru cei care ocupau funcţii importante şi în special pentru activiştii de partid şi judecători, divorţul putea însemna sfârşitul carierei. Aşa că, de frică să nu-şi piardă funcţia, unii preferau să nu divorţeze"

Florian Gliga, fost judecător

Divorţ în cifre

Datele statistice arată că în România anului 1965 se înregistrau 36.914 de divorţuri, iar în anul următor cu 11.110 mai puţine! Practică obişnuită pentru regimul comunist, care ascundea deseori diverse situaţii, în 1967 nu s-au publicat date oficiale privind divorţurile la nivel de ţară, precizându-se doar că "s-au aplicat prevederile Decretului 779 din 8 octombrie". Că decretul şi-a atins scopul o demonstrează însă analiza comparativă a numărului de divorţuri înregistrate în 1966 (25.804) şi 1968, la doi ani după intrarea în vigoare a decretului, când au fost doar 4.023. Adică, de şase ori mai puţine!
Nici judeţul Bihor nu a făcut excepţie de la tendinţa manifestată în plan naţional. Astfel, datele statistice arată că numărul de divorţuri a scăzut de la 720 (în 1966) la numai 126 (în 1968).
După 1989, când se înregistrau 870 de divorţuri, numărul familiilor bihorene destrămate a scăzut treptat, cifre-record fiind înregistrate în anii 1992 (455) şi 1996 (396). De atunci, numărul divorţurilor a crescut aproape anual, anul trecut fiind semnalate 665 de mariaje rupte.

După mariaj, şi copii cu forţa!

Încercând să rezolve problema scăderii demografice, pe lângă decretul ce restricţiona divorţurile, în septembrie 1966 autorităţile comuniste au emis şi un decret care interzicea avortul, limitându-l la "cazuri excepţionale", fapt ce a determinat o creştere forţată a populaţiei. "Dar promulgarea decretului nu a fost însoţită de un context economic adecvat. Creşterea nesemnificativă a alocaţiilor pentru copii şi ajutoarele pentru familiile numeroase nu au putut schimba tendinţa de scădere a natalităţii, care a devenit şi mai pronunţată, mai ales datorită deceselor post-avort ale femeilor, datorate avorturilor improvizate", spune Augustin Ţărău, cercetător în cadrul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale.