Lacrimile ard obrazul bărbatului. Speră ca, măcar în ultimul ceas, să obţină iertarea. Nu demult, el o iertase. Însă rugăminţile-i sunt zadarnice.

Apucă să spună ultima rugăciune şi capul îi cade la picioarele soţiei sale. Chiar ea l-a retezat. Trupul bărbatului zace acum decapitat în curtea umplută de mulţime. Execuţia s-a terminat...

Ucis de nevastă

Adulterul reprezenta unul dintre cele mai grave delicte din Evul Mediu. Dacă vreunul dintre soţi era prins, sau bănuit măcar, risca moartea. Stăruinţele femeii înduplecau, uneori, inima bărbatului ei, salvând-o, astfel, de la pedeapsa capitală. Însă, lucrurile nu decurgeau întotdeauna la fel şi în cazul invers. O demonstrează chiar povestea unui sărman orădean din secolul XVI, păstrată, peste veacuri, în documente.
"În Bihorul secolului XVI, orădeanul Pavel Szabo şi-a dat nevasta în judecată, pentru adulter", povesteşte conf. univ. dr. Sorin Şipoş, de la Facultatea de Istorie-Geografie. "Juzii au decis că omul are dreptul să o ucidă. Ea l-a ademenit însă cu vorbe dulci şi i-a făcut promisiuni peste promisiuni. A cruţat-o. Când, la rândul lui, Szabo a călcat strâmb, nevastă-sa a obţinut acelaşi drept, dar ea a decis executarea lui. Chiar ea i-a retezat capul".

Tortura, legea generală

Infidelitatea era pedepsită cu decapitarea în Evul Mediu. Dar, oricât ar părea de cinic astăzi, pe-atunci era considerată o metodă "soft". Asta pentru că omul era scutit de a ajunge la moarte prin cazne crunte. Cei mai mulţi n-aveau, însă, parte de această "bucurie". Tortura era şi instrument de anchetă, şi de pedepsire, şi acoperea întreaga gamă de infracţiuni ale vremii. Erau schingiuiţi practicanţii de vrăjitorie şi magie neagră, criminalii, dar şi cei bănuiţi de blasfemie, lezmajestate, trădarea obştii, falsificarea monedei, pedofilie, sodomie, incest, adulter, răpire, pruncucidere, tăinuire, furt, delapidare, tâlharie sau scrieri defăimătoare.
Cei prinşi cu delicte minore scăpau mai ieftin. Erau bătuţi cu nuiaua, numărul loviturilor oscilând în funcţie de fapta comisă, şi apoi eliberaţi. Lucrurile difereau radical, însă, în privinţa infracţiunilor majore. Criminalii sau vrăjitoarele aveau parte de cele mai teribile chinuri. Şi nu doar pentru smulgerea declaraţiilor. Însăşi execuţia finală era suma unor torturi greu de imaginat.

Procesele vrăjitoarelor

Istoricul Sorin Şipoş spune că, la vremea respectivă, nu era nevoie de mulţi acuzatori la adresa unei vrăjitoare. "Era suficient ca reclamantul să fie o persoană importantă pentru comunitate şi să aibă un cuvânt de spus. Mai departe, Inchiziţia reuşea să obţină de la acuzat, prin tortură, mărturisiri, care în foarte multe cazuri nici nu erau adevărate". Cele mai multe acuzaţii veneau dinspre vecini. Martorii şi investigaţiile dure trebuiau, apoi, să demonstreze sau să infirme calitatea spuselor.
Totuşi, vrăjitoarelor li se dădea o "şansă". Puteau scăpa de la pedeapsa capitală dacă treceau de probele ordalice. Înainte de toate se rostea o rugăciune, prin care se cerea Divinităţii să se pronunţe corect cu privire la sentinţă. Apoi inculpatul trebuia să poarte în mână o bucată de fier înroşit, care cântărea un kilogram jumate, pe o anumită distanţă, în funcţie de gravitatea faptei săvârşite. Mâna era înfăşată şi pecetluită cu un sigiliu. Dacă după câteva zile rana nu era vindecată, persoana era culpabilă. Metoda nu era defel relevantă. Unui diabetic, de exemplu, rana i se vindeca mai greu. Dar nu ţinea nimeni cont de asta. Era declarat vinovat, şi gata.

Probele adevărului

La fel se întâmpla şi în cazul ordaliei prin apă. Inculpatei i se cerea să scoată o piatră dintr-un vas cu apă fierbinte, iar apariţia unei răni indica vinovăţia. Uneori, în vas se punea ulei sau plumb topit. O altă probă era aruncarea vrăjitoarelor într-o apă adâncă. Dacă se scufundau, erau nevinovate. Dacă, în schimb, pluteau la suprafaţă erau condamnate la moarte, fiind considerate fiice ale diavolului. Deşi se spunea că Divinitatea se "pronunţă" asupra sentinţei, de multe ori, pentru a semna condamnarea la moarte, intestinele femeilor erau umplute cu o anumită cantitate de gaz, care, desigur, le menţinea corpurile la suprafaţă. Asemenea probe ordalice erau folosite nu numai în cazul vrăjitoarelor, ci şi în dovedirea altor delicte, gen luarea prin violenţă a slujnicelor, furt de animale, răpiri de femei. Uneori, erau supuşi "testelor" chiar martorii, pentru întărirea celor susţinute de ei.

Prin chinurile iadului...

Imaginaţia în materie de torturi nu avea limite. Cu ajutorul unui cleşte înroşit, călăii smulgeau bucăţi de carne din pieptul şi spatele osânditului, în timp ce se afla pe un scaun înroşit. Mutilarea şi apoi târârea condamnatului de un cal până la locul execuţiei, smulgerea limbii sau tăierea corpului în patru părţi, pe viu, erau şi ele parte din "festin". În cazurile deosebit de grave, inima criminalului era smulsă din piept şi apoi se trecea la ciopârţirea trupului. Uneori, deasupra condamnatului se punea o dală mare de piatră pe care se adăugau din ce în ce mai multe greutăţi, iar în alte cazuri mâinile şi picioarele îi erau legate de patru cai, care erau mânaţi în direcţii diferite. Corpul vinovatului era, astfel, dezembrat.
"La modă" erau şi arderea pe rug, decapitarea, îngroparea de vii până la gât, "fecioara de fier", "calul de fier", "cizma spaniolă"... Alte metode care provocau moartea lentă sau dureri de nesuportat erau "sacul morţii" (victimei îi era tras pe cap un sac în care se afla un şobolan înfometat), "para de fier" (un obiect din fier de forma unei pere era introdus în rect sau în vagin, apoi era desfăcut în interior), "pâlnia condamnaţilor" (celui legat de masă i se turna apă cu pâlnia pe gât, până când murea).
Cei mai fericiţi erau vracii şi spiţerii. După execuţii, cumpărau de la călăi organe omeneşti, pentru leacuri şi descântece...

Constituţia criminală

Abia în 1770, prin emiterea "Constitutio Criminalis Theresiana", codul penal al împărătesei Maria Theresa, se pune, pentru prima oară, "ordine". Întregul mecanism haotic al terorii apărea, de acum, sistematizat, organizat, ba chiar şi liustrat cu imagini. Tortura avea reguli stricte.
Nu puteau fi torturaţi, de pildă, copiii sub 14 ani şi nici bătrânii peste 60 de ani, decât în cazuri foarte rare. Mai erau scutiţi de tortură surdo-muţii, nebunii, femeile gravide şi schilozii. Erau exceptaţi de la schingiuiri demnitarii, nobilii, medicii şi alte categorii sociale privilegiate, mai puţin atunci când se făceau vinovaţi de lezmajestate, trădare de ţară sau alte fapte deosebit de grave. "Codul theresian preciza şi faptul că inculpaţilor nu li se mai luau mărturii în timp ce erau torturaţi. Era un element nou, mai uman", spune Sorin Şipoş.
Întâi de toate, inculpatul trebuia înfricoşat. Nefericitului i se descriau caznele prin care urma să treacă, apoi era dus în camera de tortură şi îi erau prezentate şi uneltele. Deţinuţii erau schingiuiţi dimineaţa, pe stomacul gol, dar numai în zilele lucrătoare. Tortura se efectua în reprize zilnice, de maxim 15 minute, într-o cameră bine luminată, obligatoriu în prezenţa judecătorului şi a altor doi reprezentanţi ai justiţiei. Aceştia erau asistaţi de grefier şi medici, chinurile putând fi întrerupte dacă se constata că viaţa deţinutului era pusă în pericol mai devreme decât ar fi trebuit. Dacă un călău se înfuria şi depăşea măsura, schilodind omul înainte de vreme, era amendat sau chiar dat afară din slujbă.

"Rafinamentul" torturii

Codul theresian împărţea pedepsele capitale în două categorii: cele "blânde", adică decapitarea şi spânzurarea, şi metodele mai aspre, ca de exemplu arderea de viu sau tragerea pe roată. Tragerea pe roată era deosebit de chinuitoare. Osânditul era legat de un pat din scânduri. Sub picioare, din loc în loc, îi erau introduse bucăţi de lemne. Roata avea butucul plin şi, pe cerc, un metal ascuţit, ieşit câţiva centimetri în afară. Cu ea, călăul lovea în principal membrele pe porţiunea dintre lemne, înaintând încet spre cutia toracică. Condamnatul suferea, astfel, o moarte lentă şi cruntă. Totuşi, în funcţie de gravitatea faptei săvârşite sau dacă se nimerea un călău mai indulgent, roata era folosită de sus în jos, şi atunci strivirea toracelui provoca rapid moartea. "Elocvent e cazul lui Horea şi Cloşca. Cloşca a fost ucis cu 16 lovituri în zona inferioară şi cu patru pe cutia toracică. Horea, deoarece fusese nevoit să asiste la execuţia prietenului său, a fost tratat mai <blând>: a fost omorât cu trei-patru lovituri de roată, direct pe torace", afirmă Şipoş.

Durere pe grade

Codul penal prevedea mai multe grade de tortură. Gradul I însemna strivirea degetelor mari de la mâini cu ajutorul unei menghine. Gradul II consta în strangularea încheieturilor de la mână cu o sfoară de 3/4 ţoli, împletită în 12 şiruri de fire, care putea fi răsucită de maximum trei ori. La tortura de gradul III, trupul condamnatului era atârnat în aer, cu braţele la spate, chinurile putând fi sporite prin atârnarea de picioare a unor greutăţi.
Deţinuţii care fuseseră schingiuiţi ca la carte, şi totuşi nu-şi mărturisiseră păcatele, mai puteau fi supuşi câtorva reprize de tortură. După al treilea rând de chinuri, dacă omul nu era cercetat pentru o crimă capitală, era eliberat. Se considera că e nevinovat sau, dacă e vinovat şi nu a recunoscut, că şi-a ispăşit pedeapsa cu vârf şi îndesat. Deţinuţii eliberaţi în cârje erau obligaţi să plătească cheltuielile de judecată şi, desigur, şi "deranjul" călăilor care i-au torturat.
Deşi societatea a evoluat, iar astăzi oamenii se pretind mai buni decât în alte vremuri, tehnicile şi instrumentele de tortură au rămas fundamental aceleaşi. Naziştii, comuniştii, fundamentaliştii au uitat trasul pe roată, dar au inventat drogurile, şocurile electrice şi spălarea creierului. Cruzimea e aceeaşi. Doar ceva mai "tehnologizată"...

Metode şi metode...

Trasul în ţeapă. "Patentat" de Vlad Ţepeş. Picioarele victimei erau legate de un cal, în timp ce ţeapa era introdusă cu grijă în anus, ca să nu ucidă imediat. Ţeapa nu trebuia să fie prea ascuţită, ci mai degrabă rotunjită, astfel încât condamnatul să mai poată trăi ore sau chiar zile în chinuri, în funcţie de gravitatea faptei sale
Fecioara de fier. Osânditul era închis înăuntrul "sicriului", tapetat cu foarte multe cuie. În funcţie de reglarea din exterior, provocau dureri îngrozitoare sau chiar moartea
Întinsul pe scară. Cei care se făceau vinovaţi de crime foarte grave erau spânzuraţi de mâini şi de picioare pe o scară. Printr-un sistem de scripeţi erau întinşi până mureau. Ca "metodă suplimentară", în Bohemia şi Olanda condamnatului i se ardeau părţile laterale ale trupului întins, cu un mănunchi de lumânări
Calul de fier. Executatul era aşezat călare pe o structură metalică în formă de V. De picioare i se legau greutăţi din ce în ce mai mari, până era efectiv despicat
Cizma spaniolă. Era formată din două plăci de fier, dinţate, care, cu ajutorul a două şuruburi, erau strânse pe pulpa individului
Metoda atârnării. Urmărea dislocarea articulaţiilor individului. Periodic, victima era zgâlţâită

Inchiziţia

Cea mai sângeroasă pagină din istoria Europei medievale a fost scrisă de Inchiziţie, organism juridic creat de papalitatea aflată în plină ascensiune politică. Împotriva necredincioşilor sau doar a victimelor unor denunţuri răuvoitoare, inchizitorii au sofisticat metodele de tortură, culminând cu arderea de vii a condamnaţilor. Uneori, în semn de milostenie, victimele erau ucise înainte ca flacăra să le cuprindă. Se mai obişnuia jupuirea de viu, arderea tălpilor, tăierea mâinilor, orbirea şi smulgerea limbii etc. Adevăraţii maeştri în ale torturii erau membrii Inchiziţiei spaniole. Apa fiartă, uleiul încins, acele şi menghinele erau folosite de aceştia în mod curent.

Primul proces

"Procesele de vrăjitorie apar consemnate în Registrul de la Oradea începând cu anul 1213", spune Augustin Ţărău, consilier la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bihor. "Primul caz înregistrat este cel al unui locuitor din satul Moyzun, care şi-a pârât doi vecini la comitele curial de Dăbâca pentru furt de animale. Din răzbunare, învinuiţii au denunţat-o pe mama reclamantului, cum că ar practica vrăjitoria". Supuşi probei cu fierul roşu, cei doi şi-au dovedit nevinovăţia, iar apoi au recunoscut că o "turnaseră" pe femeie pe nedrept. "Femeia a scăpat. Dar nu toate judecăţile se terminau aşa. În acelaşi an, mai multe presupuse vrăjitoare au fost condamnate la moarte, după ce, supuse probei ordalice, au fost considerate vinovate. Evidenţele instanţei înregistrau, aproape în fiecare an, cazuri de acest gen", spune Ţărău.

Cărticica torţionarului român

Experimentul "Piteşti". Puşcăriile staliniste româneşti nu erau cu nimic mai prejos decât cele din Evul Mediu. Începută în 1949 la închisoarea din Piteşti, "reeducarea prin tortură", după modelul Stalin, implementată de torţionarul Eugen Ţurcanu, urmărea recrutarea deţinuţilor politici, ei înşişi în prealabil torturaţi, cărora li se promitea eliberarea în schimbul smulgerii de informaţii de la colegi. Victima era luată din celulă şi transferată la spitalul penitenciarului, unde era bine primită de oameni de-ai lui Ţurcanu. După ce se confesa noilor "prieteni", omul se trezea, noaptea, terorizat în bătăi. Era vârât cu capul în fecale, obligat să mănânce în patru labe, pus să-şi facă nevoile în gamela din care va mânca la prânz sau, dacă avea o anumită trăire religioasă, să se închine la fundul gol al unuia dintre "reeducaţi" şi să-l sărute ca pe o icoană. Prin "reeducare", nefericitul era atras în tagma călăilor şi pus să-i tortureze pe "novici". În caz contrar, devenea victimă din nou.
Creion de comunist. "Aperitivul" torturii la care erau supuşi deţinuţii politici consta în legarea testicolelor deţinutului cu o sfoară şi lovirea lor cu un creion. Încă de la primele lovituri, victima leşina de durere. Cei care rezistau mai mult erau "revigoraţi" mai apoi cu zeci de lovituri de ciomag date la tălpi.
Tovarăşul cu chirbrituri. Omul era invitat în biroul anchetatorului şi aşezat într-o poziţie cât mai comodă pe canapea. Securistul aprindea apoi chibrit după chibrit, pe care îl ţinea cu flacăra în sus. Cutii întregi erau astfel arse sub ochii celui condamnat. Anchetatorii nu rezistau mai mult de un pachet şi jumătate de chibrituri. Deţinutul însă suporta vreme de 7-8 pachete.
Extenuarea. În miezul nopţii, victima era adusă în biroul anchetatorului şi nu era lăsat să doarmă nici un minut. Cum aţipea, omul era trezit imediat şi supus unui nou interogatoriu. Era apoi lăsat pentru scurt timp, până aţipea din nou şi-apoi totul era luat de la început.
Picătura chinezească. Se lăsa ca o picătură de apă să-i cadă deţinutului în cap, de la o înălţime de 70 de cm, la intervale regulate de timp. Au fost oameni care au înnebunit după o asemenea metodă de tortură.
"Perfecţiunea". Când metodele folosite de comunişti au fost condamnate de lumea liberă, bătaia a fost interzisă ca metodă de tortură. Au apărut alte variante, "îmbunătăţite", precum "îmbrăcarea" celor anchetaţi în scânduri, atârnarea de cârlige şi izbirea lor cu scaunele. Sărmanilor li se zguduiau toţi creierii şi în câteva minute erau năuci.

"Bestialul" secol XX

Kaghebisme. "Spălarea creierului", o metodă folosită de sovietici, a "revoluţionat" tortura. Prin izolare deplină, inculpaţii erau aduşi în pragul disperării, iar apoi internaţi în ospicii speciale în care, prin şocuri electrice şi medicamente, li se ştergea practic creierul. Tot sovieticii utilizau şi sportul ca tortură: condamnatul era obligat să facă genuflexiuni la infinit sau meciuri de box care culminau cu moartea. "Leagănul lui Stalin", un alt mod de a chinui "păcătosul", consta în suspendarea sa pe o rangă, pentru ca mai apoi fesele să-i fie lovite fără milă. Uneori victima era silită să stea mai multe zile într-o celulă cu apă până-n gât (metoda buncărului). Spânzurarea sa cu braţele la spate, de un copac, provoca infirmitatea sau chiar moartea.
America cea rea. Deţinuţii politici din ţări precum Guatemala, Venezuela şi Columbia au "gustat", pe vremea guvernelor sprijite de americani, din metodele CIA-ului. În Guatemala, de pildă, prizonierii erau aruncaţi în puţuri pline cu apă, unde, ca să nu se înece, stăteau agăţaţi de grilajul de deasupra. După ce mureau, erau aruncaţi în gropi comune peste care se turna beton. CIA redactase în 15 pagini chiar un "Manual de pregătire pentru exploatarea resurselor umane", destinat instruirii torţionarilor din America Centrală.
Torturi asiatice. Metodele de tortură folosite în Asia în secolul XX (de khmerii roşii cambodgieni, de pildă) sunt foarte asemănătoare cu cele  preferate de comuniştii din România. Deţinuţii din Vietnam şi Cambodgia erau bătuţi cu ciomege, le erau strivite degetele de la mâini şi de la picioare cu cleşti, le era smuls părul din cap, sau pusă o mare cantitate de sare în mâncare, iar apoi interzis consumul apei. Erau siliţi, sub tortură, să-şi mănânce propriile fecale sau erau spânzuraţi de picioare cu capul în closet.
China nouă. Practicanţii mişcării spirituale Falun Gong sunt persecutaţi şi acum, prin torturi, de autorităţile chineze. Presiunea puternică asupra părţii de jos a abdomenului, violurile în grup, beţe lungi de bambus înfipte sub unghii, menţinerea corpului în poziţii chinuitoare, atârnarea cu capul în jos, şocurile electrice şi electromagnetice i-au făcut pe mulţi practicanţi să-şi piardă minţile. Alte metode sunt: arderea corpului cu ţigări sau cu fierul de călcat, lăsarea pradă insectelor, lovirea mâinilor cu un ciocan sau perforarea lor cu un sfredel electric, târârea în spatele unui autovehicul, expunerea la temperaturi extreme, bătăi brutale cu ciomege cu ţepi, privarea de somn, hrănirea forţată cu fecale, injectarea cu droguri sau sufocarea intenţionată.