După al doilea război mondial, puzderie de cărţi au istorisit crimele Holocaustului, cele mai cutremurătoare fiind mărturiile victimelor.

BIHOREANUL vă prezintă tulburătoarea poveste a unei tinere de 13 ani din Oradea, care în primele luni ale anului 1944 a scris un jurnal ce relatează ultimele luni din viaţa ei înainte să fie urcată în trenul morţii spre Auschwitz.

"Micul meu jurnal"

"Am împlinit 13 ani, m-am născut într-o zi de 13, vineri", îşi începe Eva Heyman, rău-prevestitor, micul ei jurnal. Era abătută. Mama ei, Agi, recăsătorită cu un publicist persecutat de autorităţile horthyste, nu ajunsese la ea. "E prima mea aniversare la care a lipsit".
Prima filă din jurnal datează din 13 februarie 1944. Cuvintele simple ale copilei descriu cenuşiul şi încordarea vremurilor. Deşi nu înţelegea toate vorbele celor mari, câte-o remarcă scăpată de aceştia la neatenţie îi stârnesc curiozitatea. Necazurile familiei nu-i mai pot fi ascunse. Simte că se petrece ceva ciudat şi îşi aşterne gândurile într-un caiet cu lăcăţel. Cheiţa o purta mereu la gât, în lănţişorul primit de la mătuşa Lili, sora tatălui ei.

Ca-ntre prieteni

Fetiţa cu părul negru, cu "ochii mari, frumoşi, de culoarea închisă", pe care vărul ei, Vasile Moldovan, o descria "foarte frumoasă şi deosebit de inteligentă", scrie ca şi cum i-ar povesti unui prieten imaginar. Rândurile aşternute conturează portretul unei fiinţe pline de viaţă, sensibilă, cochetă şi iubită de apropiaţi.
Eva voia să devină fotoreporter. "Voi avea un Ikonom Zeiss, cum are tăticu, şi voi şti să developez", spera ea. Chiar dacă mama îi prevedea un măritiş cu un englez, în inima ei se aprinde pentru prima oară dragostea pentru Vadas Pista. Un evreu şi el, mai mare cu 9 ani.
Din familie, pe Juszti, guvernanta creştină, care i-a fost şi mamei dădacă, o iubea cel mai mult. Apoi pe mama pe care o vede din ce în ce mai rar. Mai ales după 1941, când tatăl vitreg a fost deportat în Ucraina şi ea s-a dus "să-l scape". Micuţa a rămas la bunicii din partea mamei, iar după doi ani, la începutul lui '44, "mama Agi şi nenea Bela" s-au întors în Oradea.

În agonie

În jurnalul Evei, realitatea vremii se oglindeşte în chip tragic. Ajunge s-o obsedeze ziua în care află că Marta Munczer, cea mai bună prietenă a sa, a fost deportată împreună cu familia în lagăr. Se temea de aceeaşi soartă. Îi dau coşmaruri amintirea felului în care horthyştii au luat farmacia bunicului ei, groaza de bombardament sau că toţi ai casei ar putea fi închişi pentru că ascultă posturi radio străine. Bunica începea să-şi piardă minţile, mama era agitată întruna.
Lozincile şi îndemnurile rasiale din presă şi de pe străzile Oradiei nu conteneau. Averile adunate de evrei erau confiscate, nu aveau voie să iasă din case decât dimineaţa, cu steaua galbenă în şase colţuri cusută pe haine, şi numai pentru o oră. Încet, încet, autorităţile îi "împachetau" în ghetoul de la marginea oraşului. La 1 aprilie, familia Evei era singura din cartier care mai rămăsese în propria casă. Nu pentru mult timp. Pe 5 mai, Eva şi familia ei erau duşi în ghetou. "Micul meu jurnal, sunt prea mică să pot descrie ce-am simţit...".

Între ziduri

Dacă primele evenimente consemnate sunt scrise în "camera de copii albă ca zăpada, cu vedere la grădină", ultimele pagini dezvăluie viaţa între zidurile celui mai mare ghetou din Ungaria horthystă. Cel din Oradea, declarat de autorităţile din Budapesta "ghetou-model", datorită terorii instaurate de Peterffy Jeno, comandantul batalionului-şcoală de jandarmi. "În şapte camere locuim 84 de oameni, iar holul şi coridorul sunt şi ele pardosite cu saltele", spune Eva. "Seara am vrut să aprindem lumina electrică, dar am fost deconectaţi: evreilor nu li se cuvine lumina electrică", scria fetiţa. Aici, Eva vede cum mama ei este umilită pentru un pachet de ţigări. Tatăl ei vitreg este internat în spitalul de contagioase, din ghetou. Îngrijorată pentru soţ, mama o "uită" din nou.

Doar o fetiţă...

Situaţia se agravează rapid. Prizonierii între 16 şi 60 de ani sunt duşi să muncească. Bărbaţii în uniforme intră noaptea în camere, iar ei trebuie să stea drepţi. Mâncarea găsită asupra lor se confiscă. "Fiecare primeşte un castron de fasole şi 200 gr de pâine." E tot mai greu. Fata nu-şi mai poate vizita tatăl natural, care locuieşte vizavi de ghetou. Vocea vânzătorului de îngheţată, de la care cumpăra şi ea odată, se aude din spatele gardului şi-i trezeşte nostalgia. Servitoarea Mariska se furişa tot mai greu să le aducă de mâncare, iar zilele devin infernale. Discuţiile adulţilor, noaptea târziu, sunt mereu auzite de fetiţa care nu mai poate dormi. Aşa află că au început interogatoriile la fabrica Dreher, unde evreii sunt "invitaţi" să spună unde şi-au ascuns averile. "Se aud asemenea urlete încât, pentru a le atenua, un gramofon electric transmite cât e ziua de lungă melodia <Doar o fetiţă există pe lume>"...

"N-au plâns nici copiii"

"Micul meu jurnal, acum totul se sfârşeşte. Au împărţit ghetoul în sectoare şi ne duc pe toţi", scria Eva în 29 mai 1944. O zi mai târziu: "Spun că ne deportează. Acest cuvânt nu l-am mai auzit". Fetiţa priveşte cum sunt luaţi primii evrei. "Au înghesuit câte 80 de oameni într-un vagon şi le-au dat o singură găleată cu apă. Şi mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula aceasta, se vor sufoca. (...) N-au plâns nici măcar copiii", scrie fata. "Tabloul a fost atât de înfiorător!". Deznădăjduită, Eva observă că mama şi tatăl vitreg şoptesc într-un colţ. "Vom declara, se pare, că nenea Bela este bolnav de tifos. (...) Ce pot să ştiu eu; nu mă mai bazez pe nimic. Mă gândesc întruna la Marta şi mi-e teamă că ni se va întâmpla acelaşi lucru, degeaba spun că nu ne duc în Polonia, ci la Balaton"...

Ultimele vorbe

Pe tot parcursul jurnalului, mai ales în ultimele zile petrecute în ghetou, fata repetă că nu vrea să moară. Mai mult ca niciodată, dragostea pentru viaţă aproape că strigă. "Eu, Micul meu jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici. Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă sau într-un pod. În orice gaură. Eu, Micul meu jurnal, m-aş lăsa sărutată şi de jandarmul acela care se uită cruciş şi care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc"...
Fetiţa priveşte pe geamul barăcii şi o vede pe Mariska, servitoarea ei dragă. Un jandarm prietenos "i-a dat voie să intre. Nu mai pot scrie, Micul meu jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska..." Sunt ultimele cuvinte scrise de Eva.

Scăpaţi de moarte

Simţind că nu are scăpare, fata i-a încredinţat servitoarei jurnalul. Mama sa reuşise să scape din getou, alături de Bela, cu ajutorul directorului spitalului amenajat acolo. Femeia credea că va putea ajunge la Budapesta cu familia, ajutaţi de un militar în termen, pe nume Alexandru Papp (foto). Acesta obişnuia să se plimbe cu bicicleta pe lângă ghetou, şi cunoştea o mare parte a evreilor din lagăr. "Primeam bileţele şi le duceam la familiile lor. Pe unii i-am ajutat să treacă graniţa în România, pe la Băile Felix. Riscam mult, pentru că unii spuneau tot", îşi aminteşte bărbatul, acum în vârstă de 86 de ani. "Pentru Agi şi Zsolt Bela am dat 1.500 de pengo unui jandarm mai sufletist, ca să tacă. Noaptea, pe la 10-11, era trenul personal spre Budapesta. Lângă ghetou era restaurantul unei rude. Acolo i-am ascuns. Erau ca nişte iepuraşi în faţa lupului, le era frică de toată lumea. De acolo i-am pus într-o birjă şi i-am dus la Gara Mare", spune Papp.

Gazată la Auschwitz

Agi şi Bela au ajuns la Budapesta, unde au fost incluşi în ultimul transport dirijat spre Elveţia. Însă, Eva şi bunicii au rămas în ghetou. Peste scurt timp au fost duşi la Auschwitz, unde, conform mărturiilor unor evrei care au scăpat, la 17 octombrie 1944 a fost dusă la camera de gazare. N-a mai apucat să aibă "Ikonom Zeiss"-ul atât visat. Şi nici să se căsătorească cu englezul prezis de mama ei. A murit la 13 ani...

"Dumnezeule, aşa-i că a fost o simplă întâmplare? Tu n-ai fost atent când au ucis-o pe Marta, dar de noi vei avea grijă, nu-i aşa?"

Cu aceste cuvinte, Eva Heyman, o evreică ucisă la Auschwitz când avea doar 13 ani, se ruga să nu împărtăşească aceeaşi soartă ca şi cea mai bună prietenă a ei, care fusese omorâtă înaintea ei

Simbolul suferinţei

Jurnalul Evei Heyman a ajuns la mama ei, Agi, în 1945, prin intermediul credincioasei servitoare Mariska, care îl păstrase cu sfinţenie. Trei ani mai târziu, povestea Evei a văzut pentru prima dată lumina tiparului, prefaţa fiiind scrisă de mama ei. Scriitorul Oliver Lustig (foto), unul din supravieţuitorii Holocaustului, a văzut o copie a jurnalului Evei Heyman în 1981. "Pentru că m-a impresionat enorm drama fetei, m-am hotărât să cercetez îndeaproape cazul. Am plecat la Oradea şi m-am documentat. Pe atunci trăia încă un văr de-al ei, Vasile Moldovan. El mi-a dat poze cu Eva şi mi-a povestit cele scrise în carte. O rudă mai îndepărtată care a fost cu Eva în lagăr a povestit prin ce trecuse acolo", a declarat pentru BIHOREANUL Oliver Lustig.
Jurnalul a fost publicat în maghiară, apoi tradus în ebraică şi engleză, dar versiunea în limba română este cea mai completă. Oliver Lustig, cel care a scris introducerea ediţiei în limba română, spune că Agi, mama Evei Heyman, a intrat în posesia jurnalului în anul 1945, dar nu l-a făcut public, trei ani de zile. "Probabil că s-a simţit vinovată. Este imposibil ca fetiţa, care judeca fiecare cuvânt, să nu fi fost revoltată când s-a găsit părăsită. Se presupune că în aceşti trei ani, femeia a scos aceste pasaje din jurnal". Mama Evei s-a sinucis în 1948, înghiţind un pahar de otravă.

Jurnalul Annei Frank

Cel mai cunoscut jurnal care dezvăluie ororile Holocaustului este cel al Annei Frank (foto), publicat pentru prima oară în Amsterdam, în 1947, şi tradus în peste 60 de limbi. Editat de tatăl ei, jurnalul a făcut ocolul pământului, transpus pe scenă şi pe ecran.
Ca în cazul Evei Heyman, povestea Annei Frank începe chiar în ziua în care împlinea 13 ani. În 15 iunie 1942, Anne primea cadou un caiet cu coperţi alb cu roşu, care avea să devină faimosul jurnal. Peste trei săptamâni, familia ei se refugiază în podul unei firme din Amsterdam, într-o cămăruţă aflată la ultimul etaj. Mai târziu, o altă familie de evrei li se alătură, ca să nu fie prinşi şi deportaţi. Doi ani de zile cele două familii au împărţit spaţiul sufocant, torturaţi de gândul că orice zgomot, cât de mic, îi poate costa viaţa. Aici, Anna îndură foamea, se bucură de victoria aliaţilor şi simte, şi ea, primii fiori ai dragostei. Însă, în august 1944, au fost trădaţi de un olandez care colabora cu naziştii. Descoperiţi de Gestapo, cele două familii au fost deportate la Auschwitz, unde Anne Frank, mama şi sora ei au murit.

De viţă...

Eva Heyman nu provine dintr-o familie oarecare. Străbunicul ei din partea mamei a fost dr. Alexandru Rosenberg, care, în 1868, devenea primul rabin neolog din Oradea. Din partea tatălui, Eva Heyman a fost nepoata lui Emil Weiszlovits, unul dintre cei mai bogaţi evrei din Oradea, proprietarul actualului Hotel Parc. Legenda spune că beciurile hotelului, săpate pe mai multe nivele, erau pline ochi de averile ascunse ale evreilor deportaţi.

Drumul morţii

Femei, copii, bătrâni... Şase milioane de suflete au căzut victimă Holocaustului, dintre care un milion cinci sute de mii au fost copii. Între 15 iunie 1943 şi 3 iunie 1944, sub îndrumarea trupelor SS, din Ungaria hortystă şi Transilvania ocupată au fost deportaţi 580.000 de evrei. Majoritatea au fost duşi la Auschwitz-Birkenau, cel puţin jumătate din ei murind gazaţi.
"Între 25 iunie şi 3 iulie 1944, din Oradea au plecat spre Auschwitz şapte trenuri cu evrei. Transporturile porneau din ghetoul unde astăzi se află Parcul Bălcescu", spune Petru Stern, consilier la Comunitatea evreilor din Oradea.