de Dan Simai

"Femeia s-a întins pe linie", povesteşte mocnit bărbatul. "O vedeam cum se aranja pe şină, să fie sigură că roţile o taie peste bazin, şi nu puteam face nimic"...

Palmele mari, muncite, se strâng pumn ca florile înaintea furtunii. "Am reuşit să opresc abia când ajunsese, pe sub roţi, spre capătul trenului. Când am văzut bucăţile de carne şi os am dat în hepatită. Nici astăzi nu pot mânca grăsimi". Amintirea îl chinuie încă. "Mai târziu am aflat că era mamă de ceferist şi a umblat toată ziua pe lângă trenuri, să se sinucidă. A reuşit sub al meu", oftează bărbatul.
Ionel Frâncu, fost mecanic de locomotivă, a asistat în 32 de ani "pe osie" la nu mai puţin 11 sinucideri şi 14 accidente feroviare. Record ce nu-l doreşte nimănui...

Omul cu trenul

A vrut să fie ofiţer, dar a ajuns doar în "a doua armată a ţării". "Stăteam prost cu dosarul de cadre. Tata a făcut 6 luni de puşcărie la Aiud pentru că n-a vrut să se facă membru de partid", povesteşte Ionel. Calm şi calculat, are aerul oamenilor care au văzut multe la viaţa lor. Chiar şi moartea!
A urcat prima dată pe locomotivă în toamna lui 1971 ca fochist şi a coborât în 2003 ca mecanic principal. "În 32 de ani de cale ferată am învăţat că nu există drum fără evenimente. Trebuie să fii însă conştient tot timpul că trenul trebuie dus acasă şi să faci tot ce trebuie pentru asta", spune bărbatul.

Vino, moarte!

Unde sunt trenuri apar şi sinucigaşii. "Majoritatea sunt bărbaţi între 30 şi 50 de ani. Numai eu ştiu în zona Diosig vreo şase, geloşi pe neveste, care s-au aruncat sub tren", povesteşte Ionel. De cele mai multe ori tragediile sunt inevitabile. Din cele 14 întâlniri cu sinucigaşii, Ionel vrea să-şi mai amintească doar de trei. Cele în care a reuşit să oprească la timp. "Veneam de la Arad cu un tren cu cărbune pentru CET Oradea. Aveam 60 de kilometri la oră şi, la halta Boiu, văd o fiinţă în roşu că pleacă de lângă casa de bilete, îngenunchează şi pune gâtul pe linie. Am iniţiat procedurile de fânare şi am oprit la 160 de metri înainte de ea. Nu se clintea, stătea acolo, aşteptând să vin cu trenul. Am trimis mecanicul ajutor să o alunge. <Femeie, pleacă!>, i-a zis omul. Ea nimic. Încremenise. N-o ţineau picioarele să se ridice. A ridicat-o şi a pus-o pe cărare. Mergea, dar mecanic, ca o păpuşă stricată, uitându-se în spate, după tren, tot timpul".

Mirosul morţii

Trenul nu ocoleşte şi opreşte greu, iar cine uită asta plăteşte cu viaţa. "În anii '70, undeva după Ştei, am prins o căruţă cu 7 ţigani trecând peste linie. Am frânat, dar degeaba. Caii au trecut, dar ţigănuşii mei s-au spart toţi. Nici nu i-am auzit strigând". Locomotiva nu simte nimic din moartea unui om. "Eventual auzi o izbitură...". Abia dacă se simt animalele mari. "Lângă Halmeu, am lovit o cireadă de vaci. Din 200 nu cred că au scăpat 60. Boii, mai ales, sunt periculoşi, că au oasele tari. În curbă te pot doborî de pe linie". Cel mai crâncen este însă mirosul morţii. "Dacă loveşti un animal îl simţi şi cale de 5-6 kilometri. E un miros amestecat de iarbă, carne şi sânge. Omul însă miroase urât, dulceag. Nu-ţi iese din cap jumate de an".

Condamnaţi

Rar găseşti mecanic care, o dată scos din producţie, să se bucure mai mult de patru ani de pensie. "Stresul, nopţile dormite prin ţară, controalele, evenimentele de pe drum te mănâncă de viu". Ionel întinereşte, totuşi, cu fiecare zi. "Am un nepoţel de patru ani care este pastila mea antistres". Din 11 mecanici care au ieşit la pensie în vara lui 2003, el a fost singurul care s-a bucurat. "La 50 de ani nu eşti nici tânăr, nici bătrân. E numai bine. Acuma pot să-mi văd liniştit de viaţă". O viaţă meritată, fără nesomn, fără sânge, fără drum de fier...

"Au fost momente în care am vrut să mă las de calea ferată. Sinuciderile te afectează, nu poţi să rămâi impasibil, e o viaţă de om. Nu poţi să spui <nu-mi pasă>"
Ionel Frâncu, fost mecanic de locomotivă

Cu mâinile legate

Puţină lume ştie că, în momentul în care face o victimă de-a lungul liniei de cale ferată, mecanicul de locomotivă nu are voie să oprească trenul! Normele tehnice arată că distanţa optimă pentru frânarea în bune condiţii este de 700 de metri. Sub această distanţă apare riscul deraierii, ce pune în pericol viaţa pasagerilor. Un tren de marfă scăpat de sub control este şi mai periculos: încărcătura grea şi inerţia mare prelungeşte distanţa de oprire. Ca atare, indiferent de trauma suferită, mecanicul care n-a reuşit să frâneze se limitează la a anunţa impiegatul de mişcare din cea mai apropiată staţie, care la rândul său anunţă Poliţia Transporturilor Feroviare. După ce a ajuns la capătul de linie, mecanicul este luat în primire de poliţişti, care-i cer să le descrie amănunţit ceea ce s-a întâmplat, pentru a putea rezolva cazul.

De ce tocmai eu?

În ciuda stresului la care sunt supuşi, mecanicii de locomotivă nu au suport medical de specialitate. Problemele de conştiinţă şi le rezolvă singuri. "Toţi mecanicii care au avut probleme cu sinucigaşii au nevoie de ajutor", spune psihologul Teodor Pugna. Altfel, consecinţele sunt grave. "Cei care nu vor găsi suficiente resurse afective şi motivaţionale riscă să dezvolte un complex de vinovăţie, o atitudine negativă manifestată fie prin nelinişte, fie printr-un acut sentiment de neajutorare".
Situaţia mecanicilor nu e singulară. "Am întâlnit cazul unui gestionar din Iaşi care răspundea de o terasă de la etajul opt al unui hotel. În 2-3 luni, de acolo se aruncaseră în gol 5-6 persoane. Omul, deşi nevinovat, încerca un sentiment de culpabilitate: <Mă, ce au ăştia de m-au ales toţi pe mine? De ce nu sar şi de la şapte?>. Sentimentul ăsta poate fi înlăturat doar de specialist", zice psihologul.