Nu e un oarecare, nu locuieşte pe străzi şi nu iese niciodată din casă nebărbierit. "Biroul" lui e situat ultracentral. Zi de zi îl văd şi îl aud sute, poate mii de oameni. Câte unul îi mai aruncă o monedă. Însă nimeni nu stă să vadă în sufletul lui...

BIHOREANUL vă spune povestea trubadurului pletos, îmbrăcat în costum din piele, care cântă, indiferent de anotimp, pe strada Republicii.

Jaguarul

"Sunt cântăreţ de stradă. Asta sunt, din asta trăiesc!", zice Constantin Garbis, zis Jaguarul. Meseria l-a purtat prin toată Europa. A bătut străzile din Spania, Italia, Franţa, Germania, Luxemburg, Belgia şi Austria, dar şi numeroase localuri din România. La Sighetul Marmaţiei, de exemplu, a cântat cinci ani într-un restaurant. La Bucureşti vreo doi, iar la Constanţa încă trei. "Asta înainte de revoluţie, că după Ceauşescu nu s-a pus prea mare accent pe artişti. Prima oară am cântat pe stradă prin '92, aici, la Oradea. Mi-a fost atât de ruşine, încât n-am ridicat o clipă privirea din pământ".

Accident

Garbis s-a născut cu "microbul" în sânge. "Mama spunea că, încă de la maternitate, m-am deosebit de ceilalţi. Urlam cel mai tare". Smokie, Uriah Heep, Gary Glitter sau Adriano Celentano i-au fost idoli în copilărie. "Poate viaţa mea ar fi fost alta dacă nu ar fi fost accidentul", spune Garbis. Ca orice rocker adevărat, avea şi o motocicletă. "Aveam 14 ani, goneam cu un KTM cu 90 de kilometri pe oră... O pată de ulei pe asfalt şi asta a fost! Maşinăria mi-a zdrobit piciorul...". A trecut prin cinci operaţii, dar n-a mai fost ca înainte. Şchioapătă şi azi.

Salvamar infirm

S-a ambiţionat să îşi continue studiile chiar şi în spital. "Veneau profesorii şi-mi dădeau câte o teză, un test...". A făcut apoi o şcoală profesională de bobinatori electronişti, departe de casă, mai mult din dorinţa de a-i demonstra mamei că poate face şi altceva în afară de muzică. Dar el unul, se vedea salvamar: "Să-i salvez pe alţii, dacă pe mine n-am reuşit".
A "furat" meseria spionând o vară întreagă salvatorii profesionişti. "Eu cu chitara, ei cu valurile", zice Garbis, amintindu-şi de antrenamentele chinuitoare la care s-a supus pentru a depăşi handicapul de care suferea. Nici n-au vrut să îl primească la examen. "Fiul şefului peste salvamari îmi era prieten. Aşa am ajuns totuşi să dau probele. Toată noaptea de dinaintea examenului am stat de vorbă cu marea. Am rugat-o să mă ajute". În final a luat examenele şi a devenit singurul salvamar cu o infirmitate de pe întreg litoralul. "Au fost cei mai frumoşi ani", povesteşte Garbis cu lacrimi în ochi. A fost salvamar şase ani. Apoi, rockerul trubadur a luat lumea la pas.

Două case

Prin '98 s-a oprit în Oradea. "Pur şi simplu oraşul mi-a furat sufletul. Este foarte frumos. Şi oamenii mă iubesc. Pare că Oradea şi Constanţa nu au nimic în comun, dar eu mă simt aici ca acasă".
De fapt, e rupt între cele două oraşe. "În rest, mă mai rătăcesc pe drum", spune, referindu-se la numeroase festivaluri la care participă. Garbis a luat multe premii, a colaborat cu diverse instituţii şi fundaţii din ţară, iar în '98 a apărut "ca figuraţie specială" în filmul "Ultima gară", în regia lui Bogdan Dumitrescu. De curând, s-a întors de la Zilele Bacăului. "Organizatorii îmi sunt prieteni şi s-au gândit să-mi facă o surpriză. Am cântat după Cargo. Parcă aud: <Şi-acum să intre în scenă Constantin Garbis!>. Am încremenit. Am crezut c-au să-mi cadă pletele. Am cântat "Ploaia" iar băieţii de la Cargo au venit să mă asculte. După ce am coborât de pe scenă am primit de la ei o navetă de bere".

Inamicul public

Peste tot pe unde a umblat a avut bătaie de cap cu poliţiştii. "Am ajuns până în Tribunal. Mostră de proces-verbal, scris de un poliţai: <Numitul Constantin Garbis cânta la o chitară în faţa unei cutii negre>. Judecătoarea a râs şi a şi rupt procesul-verbal". Oamenii legii se iau mereu de câte ceva. "Până acum am adunat vreo trei kilograme de amenzi din toată ţara: Cluj, Braşov, Sinaia... Am de plătit undeva până la 10 milioane. Dar nu înţeleg, pe cine deranjez dacă stau pe stradă şi cânt? Nu o dată m-au insultat sau mi-au vorbit urât". Faptul că Marius Ţeicu i-a dat diplomă de instructor de chitară, cu nota 8,66 şi că e cantautor cu acte-n regulă nu-i impresionează pe poliţişti.
Dar s-a învăţat. Acum merge cuminte, în fiecare săptămână, la Primărie să i se elibereze o nouă autorizaţie. Să poată cânta pe străzi. Bizar, o instituţie publică certifică modul său de a fi. Purtător al virusului rock.

Muzica e viaţa lui

Cântăreţii de stradă trec, adesea, drept cerşetori. Garbis, omul a cărui voce guturală acoperă uneori forfota străzii principale a Oradiei, nu cântă pentru bani, ci pentru că muzica e viaţa lui. La propriu, chiar... Constantin Garbis trăieşte din banii primiţi pe stradă. Uneori strânge abia 300.000 de lei, dar sunt zile când ajunge până la un milion şi jumătate. Pensia lui, puţin peste un milion, o lasă mamei sale din Constanţa, lună de lună...

Popstar cu handicap

Constantin Garbis a cântat anul trecut în duet cu Dan Helciug, solistul trupei Spitalul de Urgenţă, şi cu Loredana Groza în emisiunea-concurs "Popstars". A făcut show, în adevăratul sens al cuvântului. Toţi erau convinşi că va accede în faza următoare a concursului. N-a fost aşa. I-au spus că de vină este "look"-ul, mai precis handicapul. "Când am ieşit din sală, toţi concurenţii m-au aplaudat. Păi dacă handicapul contează mai mult decât talentul, de ce îmi mai dai drumul să cânt?", îşi aminteşte cu tristeţe Garbis.

"Un vânt fugar"

Deşi ştie că şansele să se lanseze pe piaţa muzicală românească sunt destul de mici, Garbis încă mai speră că va reuşi. Visează să-şi scoată propriul album. "Apusul primei iubiri", "E foarte greu să spui adio", "Nu regret" sau "Eşti un vânt fugar" sunt doar câteva dintre cântecele pe care vrea să le dăruiască lumii. Dar, parcă şi mai mult, ar dori să-şi repare motocicleta. Draik-ul, căruia îi spune cu alint "Mireasa", are 3 metri lungime, trei roţi şi peste 400 de kg. Imediat ce o va repara, Garbis spune că se va înscrie într-un club de motociclişti.