Prinşi în păienjenişul grijilor cotidiene, adesea "uităm" cât de importantă este prezenţa celor dragi lângă noi. Până când, într-o zi, ne trezim că nu mai sunt. Abia atunci realizăm cât de mult ne lipsesc zâmbetele lor, mângâierile, chiar şi micile certuri de zi cu zi.

Pentru a-şi arăta dragostea chiar şi dincolo de moarte, câţiva orădeni le-au construit celor dragi cavouri de lux, pe care le îngrijesc ca pe propria casă. BIHOREANUL vă prezintă tristele poveşti ce stau la temelia celor mai impresionante cavouri din Cimitirul Municipal.

"O dată să mă mai dau..."

Pe una din aleile ce duc spre capela Haşaş, chipul sculptat al unui tânăr atrage privirea. "E Marius al meu", spune Gavrilă Nicoară, tatăl băiatului înmormântat acolo. Cu o mână îşi şterge ochii, iar privirea îi alunecă parcă în neant. E mult de atunci...
Duminică, 11 februarie, 1979. Marius, student în ultimul an la Politehnica din Timişoara, tocmai venise acasă, în vacanţă, împreună cu un coleg. "Mi-a spus: <Tati, hai să mergem la Stână, să schiem!>. <Nu ştiu... E tare aspră vremea, zăpada e mare şi drumul anevoios>, i-am răspuns eu". Dar Marius nu s-a lăsat. "<Hai, tati, că doar am mai fost noi când drumul era şi mai greu>". Până la urmă, Gavrilă s-a lăsat convins. Ajunşi în Stâna de Vale, au schiat toată ziua şi nici n-au simţit că se făcuse 4 după-amiază. Soarele începea deja să apună. "Zăpada se înăspreşte spre seară şi schiul alunecă mai tare, aşa că le-am spus copiilor să ne pregătim de întoarcere. Dar Marius al meu n-a vrut: <Tati, o dată să mă mai dau!>...".

Zbor întrerupt

Pe pantă era un soi de trambulină. "Mai sărise de pe ea de-atâtea ori, dar de data aia era îngheţată. A căzut în cap. Părea că n-a păţit mare lucru. Nu ştiu cum a ajuns în picioare. A făcut o cristiană şi s-a oprit lângă mine. Atunci m-am speriat. Era alb-alb la faţă. <Ce-i, Marius?>, am strigat. Voiam să mă lase, să-l ajut să se dezechipeze". Dar băiatul şi-a dat jos schiurile, le-a luat pe umăr şi a pornit spre maşină. După numai câţiva paşi a căzut în zăpadă. "Medicul de acolo a ajuns repede, dar n-a mai avut ce-i face. Îi trebuia o injecţie cu adrenalină, pe care n-a avut-o", spune tatăl cu inima strânsă. La doar 23 de ani, fiul îi murise în faţa ochilor. Şi n-a putut face nimic. L-a luat pe braţe şi l-a dus până la maşină, apoi a gonit spre Oradea. "Aşa ceva nu se poate întâmpla", gândea el atunci. A sperat până în ultima clipă că nu e adevărat. Peste trei zile, însă, Marius era îngropat în Cimitirul Municipal. Murise "nelumit", adică nu avusese parte de nici o iubită care să-l plângă alături de părinţi. "Aşa a vrut Dumnezeu", spune Gavrilă.

De ziua ei...

Lângă mormântul în care odihneşte Marius, un alt loc de veci îi face pe trecători să se oprească în loc. Dincolo de treptele de gresie ce urcă spre cavou, stă o altă poveste tragică.
La 23 noiembrie 1977, chiar în ziua în care împlinea 21 de ani, Liana Catrinel Ghiţ, născută Torge, era dusă de familia ei la Maternitatea din Oradea. Urma să nască un băiat. Amintindu-şi, Ionel Torge, tatăl tinerei, îşi controlează cu greu respiraţia şi vorbeşte sacadat. "Medicii au lăsat-o singură, să se chinuiască. Ei sărbătoreau o zi de naştere, iar fiica mea zăcea, fără ajutor, în durerile facerii".
În noaptea aceea, Liana a născut un băieţel. "Cântărea 4,5 kilograme, dar, pentru că naşterea a fost deosebit de grea, copilul a murit imediat de la efort, iar fata mea a rămas în comă". La ora 6 dimineaţa, unica sa fiică se stingea şi ea din viaţă, într-un loc în care vieţile abia încep. "Nici n-a apucat, măcar, să-şi vadă pruncul. Şi-l aşteptase aşa de mult... Înainte, stătea, câteodată, când îl simţea mai agitat, şi îi vorbea. Deşi nu ştia că va fi băiat, îi spunea: <Ciprian, de ce o loveşti atât de tare pe mămica ta? Nu ştii că mă doare?>. Apoi zâmbea şi se uita departe, dusă pe gânduri. Parcă făcea planuri".
Ionel spune că, după moartea fiicei, o prietenă de-a ei i-a spus o ciudăţenie. "Prietena aceea locuia la noi pe stradă şi se ştiau bine. Îşi mai spuneau una alteia, ca femeile, tot felul... Ea ne-a povestit că Liana îi zisese într-o zi: <Să vezi tu că eu mor la naştere>... Nu ştiu de ce i-a spus asta. Că n-avea nici un motiv. Avea medicul ei care o supraveghea, iar sarcina a decurs normal". Liana a plecat în lumea celor drepţi de aproape 30 de ani, dar nu trece zi lăsată de Dumnezeu fără ca tatăl ei să-i ducă flori la cimitir şi să aprindă o lumânare. "Aşa mă simt mai aproape de ea. E ca şi cum aş mai vorbi cu ea".

"Quick smile"

De la cavoul Lianei, aleea iese către Capela Orăşenească, iar apoi dă într-o alta, cu ieşire la şoseaua de centură. După vreo sută de metri, undeva pe stânga, steagul Americii flutură în vârful unei coloane din granit ce ţine de piatră funerară. "<Quick smile>. Aşa-i ziceau americanii, că zâmbea tot timpul", îl descrie pe Ioan, pe <John> al ei, Silvia Hoţiu (foto), soţia celui care-şi doarme somnul de veci în umbra drapelului "stars and stripes". "Locuiam de aproape 15 ani în orăşelul Orange, din California, când John <şi-a luat zborul>".
În 1996, medicii i-au găsit o hepatită de tip C, pentru care singura scăpare era un transplant de ficat. A şi fost pus pe lista de aşteptare. Bărbatul s-a ţinut bine încă cinci ani, şi chiar au fost într-o vacanţă acasă, în România. Pe drumul de întoarcere spre patria adoptivă, însă, starea i s-a agravat brusc. Imediat după aterizarea avionului în Los Angeles, bărbatul de 60 de ani a fost dus direct la spital. Transplantul trebuia făcut urgent. După o lună, în dimineaţa zilei de 17 ianuarie 2002, medicul le-a spus că a sosit ficatul care i se potrivea. "<Uite că ăştia nu glumesc>, mi-a zis atunci John, încrezător". Silvia îşi aminteşte fiecare clipă din ziua aceea. Şi mai ales ultima discuţie înainte ca John să fie operat, când el i-a zis să aibă grijă de ochelarii pe care îi purta mereu.

Ultima dorinţă

John a stat în sala de operaţie de la 10 seara, până a doua zi dimineaţă, la 7.30. Silvia spune că soţul ei era conştient după transplant. "Înţelegea tot. Avea ochii întredeschişi, iar soră-sa îi vorbea şi i-a zis să o strângă de mână dacă îl aude. Cu o pâlpâire slabă, i-a prins mâna". Cu toate strădaniile medicilor, după patru ceasuri bărbatul îşi dădea duhul. "Faţa i s-a luminat, parcă, la ultima suflare. Eu am crezut că îşi revine în puteri, când l-am văzut aşa, dar nu... S-a ridicat la cer".
Femeia îşi aminteşte că, încă dinainte de a se îmbolnăvi, John i-a cerut să fie înmormântat acasă, în România. "<Orice se întâmplă, dacă mor, cumva, într-un accident, vreau să mă întorc acasă>, mi-a spus. Zece zile am umblat să fac toate formalităţile ca să-l aduc în ţară. I-am făcut o slujbă şi acolo, iar pe 2 februarie, la miezul zilei, strânşi în faţa Capelei Orăşeneşti, toţi prietenii lui au venit să-l petreacă pe cel din urmă drum". Chiar şi un cor din Cluj, unde John cântase în tinereţe, i-a adus omagiul funerar.
Femeia nu s-a mărginit să-i respecte ultima dorinţă, ci i-a făcut şi un cavou cum nu mai este altul.

Totul sau nimic?

În fiecare zi, aleile cimitirului poartă urmele paşilor celor veniţi să-şi plângă morţii. Unii apăsaţi de amintirea celor pe care i-au iubit, alţii copleşiţi de atmosfera locului, n-au ochi să vadă monumentele în care odihnesc semenii lor.
Şi totuşi, chiar dacă îndemnurile spun să-ţi trăieşti viaţa la maxim, pentru că "nimic nu iei cu tine pe lumea cealaltă", sunt atâţia oameni despre care se poate spune că au luat cu ei în mormânt aproape totul...

"Foaie verde, spic de pâine / Dacă-aş şti că mor ca mâine / Mi-aş face-o casă de piatră / Ca moartea să nu răzbată..."

Versurile acestei romanţe se pot citi pe unul dintre mormintele din Cimitirul Municipal

Melo-maniac

Ca orice om convins că nu-i un fitecine, Doscocil Rudolf, un reparator de instrumente muzicale, şi-a înălţat în Cimitirul Municipal un "Monument istoric muzical" (foto). Asta ca să fie sigur că va repauza după cum a şi trăit. Doar are 83 de ani, vârstă la care eşti prevăzător când vine vorba de "casa de după viaţă"!
Edificiul pe care şi l-a pregătit sare-n ochi încă de cum ajungi în preajma vechiului cimitir evreiesc. Are opt stâlpi ca suport, iar sub "acoperiş" gratiile îmbogăţite cu note muzicale şi cu cheia Sol adăpostesc cavoul placat cu marmură albă şi neagră. Pe două plăcuţe încastrate pe monument, Rudi şi-a trecut toate cunoştinţele din lumea muzicală, iar la capătul listei adaugă: "Pe noi nu o să ne mai vedeţi, dar o să cântaţi bucăţile noastre compuse de regele muzicii din România, George Enescu".
Nu mai ştie câţi bani a dat să şi-l facă, dar e mândru de locul său de veci. În fiecare săptămână trece pe la propriul mormânt să deretice, să-şi aducă flori proaspete, şi - fireşte - câte o coroană, la zile mari. Când şi când, după cum îi mai vine câte o idee, se apucă şi de mici modificări, până va ajunge la forma finală.

Oradea morţilor

Despre vechile cimitire ale Oradiei abia îşi mai amintesc istoricii şi cei mai vârstnici dintre locuitori. Le-a înghiţit oraşul, când s-au extins cartierele Velenţa, în vecinătatea Gării de Est, respectiv Nufărul, în spatele actualului Lotus Market.
Mai "trainic" a fost Cimitirul Olosig, unde ultima îngropăciune s-a făcut în urmă cu aproape 40 de ani. Din el au mai rămas doar copacii şi câteva capele scăpate de barbaria epocii în care s-au înălţat blocurile cartierului Rogerius, precum şi monumentul funerar al cărturarului Iosif Vulcan, strămutat în Cimitirul Municipal.
Acest cimitir, deşi cel mai mare, este de dată recentă, fiind "inaugurat" la jumătatea secolului XIX, prin înmormântarea revoluţionarului polonez Kazimir Rulikowski. Ofiţer în armata ţaristă, el a fost executat în ziua de 28 august 1849 de către forţele habsburgice pentru că a trecut de partea revoluţionarilor paşoptişti. Cum pe atunci terenul pentru execuţii era la marginea oraşului, Rulikowski a fost cel dintâi înhumat în locul care îi poartă acum numele.
Aflat în grija RAPAS, actualul Cimitir Municipal este administrat de Ilie Stanca (foto), care deţine evidenţa morţilor din 1941. Pe paginile arhivei îngălbenite sunt scrise în ordine alfabetică numele, religia şi vârsta persoanelor decedate. Cimitirul "Rulikowski" se întinde pe o suprafaţă de 170 de hectare şi adăposteşte aproape 350.000 de suflete. Aproape de două ori mai multe decât numără oraşul "viu"...