Pasajul subteran e pustiu. Peste noapte nu se încumetă nimeni. Cu gesturi iuţi, tânărul ia spray-urile şi se apropie de zid. "Într-o oră umplu tot peretele", îşi zice zâmbind.

Îl cheamă Claudiu, dar îşi spune Bose. E student la calculatoare, are o slujbă bună, nu înjură, nu fumează, nu bea, dar are o "boală": graffiti-ul. "Imediat ce văd un loc bun, îmi imaginez ce aş putea face acolo, visez la o piesă care să se integreze cât mai bine în peisaj". Şi rareori se abţine să nu-şi transforme visul în realitate...

Năluca

Urmele lui împânzesc Oradea. De văzut însă, nu l-a văzut nimeni. Parcă ar fi o fantomă pe bază de vopsea. "Ies doar noaptea, ca să nu mă deranjeze nimeni. <Dau> câteva minute şi mă retrag rapid", spune Bose. Scund şi subţire, tânărul cu faţă de copil e unul dintre cei mai activi "graferi" din oraş. A început în anul 2001 cu semnături stângace pe vagoanele de tren din depou, iar astăzi este singurul capabil să lucreze simultan cu ambele mâini şi să dea gata, singur, într-o oră, o "piesă" mare cât un perete de apartament. "După aia am tendoanele înţepenite de la efort, dar mi-i sufletul împlinit", zice Bose.
Deşi "semnează" în Oradea de peste patru ani, Bose a fost prins doar în urmă cu două săptămâni de poliţiştii din... Timişoara. "Era după un concert şi nu bine am scos spray-ul, că a şi oprit o Dacia. <Veniţi la secţie!>, mi-a zis poliţistul. Ce să fac, m-am dus. Şi m-a <tunat> de un milion de lei"...

Echipa mobilă

Numele "de artist" şi l-a ales dintr-o carte după Amar G. Bose, un renumit fizician american de origine indiană care a impus noi standarde calitative în domeniul audio. "<Bose> are prestanţă şi poate fi desenat uşor", zice tânărul. Numele echipei pe care a înfiinţat-o e la fel de cunoscut. Sigla DCK, prescurtarea de la Die Krankhaft Clique, tradus din germană "Echipa Mobilă", este astăzi în toate colţurile oraşului. Trupa de desenatori DCK s-a legat în 2003 şi, treptat, şi-a "însemnat" teritorul, începând de la pasajul subteran din capătul bulevardului Dacia până la cel de la podul Dacia. Când, fără ştirea lui, colegii s-au extins la clădirile vechi de pe Corso, Bose s-a supărat. "Le-am spus să se potolească. Aşa ceva nu se face. Dacă n-o să ne înţelegem, spargem gaşca, n-are sens să o ardem împreună".

Cu principii

Pentru Bose, graffiti-ul este ceva serios. "Există, desigur, şi latura palpitantă, spaima că poţi fi prins, dar de fapt e vorba de artă". Astfel, piesa desenată trebuie să se încadreze întotdeauna în ambient, să-l completeze, şi nu să îl distrugă. "Eu n-o să <dau> niciodată pe o statuie, pe o şcoală sau o clădire veche de 200 de ani, cum sunt cele de pe Centru. Ar fi ceva barbar", spune graferul orădean.
Nu toţi împărtăşesc însă principiile lui Bose. În oraş s-a ridicat o nouă trupă, EVK, care nu are scrupule. "Sunt nişte puşti de clasa a VIII-a de undeva din cartierul Velenţa, activi şi fără nici o lege. S-au dus şi au dat inclusiv peste <piesele> mele şi au stricat pereţi întregi desenând în mijloc, ca să nu-i mai poţi folosi. Dai peste ei inclusiv pe Centru".

Vrem pasajele!

Visul lui Bose este ca graffiti-ul să fie recunoscut până la urmă ca o artă. "Eu, în locul Primăriei, aş lăsa toate subteranele alea jegoase pe mâna graferilor. Oficial. Prin concurs. Aşa, că-i interzis, trebuie să dai repede şi să fugi. Dacă ai avea timp, ai putea face lucrări superbe".
Bose nu face rabat când e vorba de operele lui. Tânărul e capabil să plătească 250.000 de lei pe un tub de vopsea, chiar dacă îl goleşte într-o oră, să fileze un loc săptămâni în şir chiar dacă <dă> doar câteva minute într-o noapte, şi să lucreze uneori la o piesă nopţi la rând numai să ştie că iese bine. "Semnătura mea şi-a câştigat respect. Nu vreau să-l pierd", zice Bose. Până la urmă, e vorba de onoare. Onoarea de a fi cel mai bun grafer din Oradea...

Bătrânul Kilroy

Graffiti-ul îşi are originile în anii celui de-al doilea război mondial. James J. Kilroy a fost angajatul unei companii americane, plătit să supravegheze construcţia navelor de război. Pentru că erau plătiţi la suprafaţa de tablă nituită, muncitorii "săreau" o parte din găuri, ca să acopere o suprafaţă mai mare. Revoltat, într-o zi, Kilroy a desenat pe tabla tratată superficial, cu creta, un cap care se ivea curios după un gard, ca şi cum ar supraveghea muncitorii. Mai mult, a scris sub desen un mesaj ameninţător: "Kilroy was were" ("Kilroy a fost aici"). Simţindu-se "priviţi" şi "supravegheaţi", din ziua aceea muncitorii au început să îşi facă treaba cum trebuie. Desenul a devenit curând un simbol. Legenda spune că, în timpul ocupaţiei germane, francezii desenau capul lui Kilroy ca să-i enerveze pe nemţi şi că, după război, moda ar fi ajuns până în Rusia, astfel încât inclusiv Stalin ar fi întrebat: "Cine-i Kilroy ăsta?"

Poveste de cartier

Moda grafitti a ajuns la apogeu în anii 1975-1985 şi e strâns legată de cartierul new-yorkez Bronx. Aici, copiii emigranţilor şi-au găsit un limbaj comun în spoitul pereţilor din spirit de frondă. Primele lucrări au fost "tag-urile" (din engleză - "etichetă"), adică semnăturile cu care tinerii îşi "însemnau teritoriul". "Tag-urile" erau scrise cu o caligrafie greu de citit, sensul lor fiind accesibil doar membrilor clanului. Au urmat apoi "throw up-urile" (din engleză - "a voma"), piese ceva mai complexe ca formă şi vopsite în două culori, iar apoi "bombing-urile", "bombe" de culoare (foto) de mari dimensiuni. "O importanţă deosebită în dezvoltarea grafitti-ului l-a avut metroul aerian ce străbătea New York-ul de la un capăt la altul. Graferii <dădeau> pe el ca piesele să poată fi văzute în tot oraşul. Aşa a apărut competiţia şi calitatea grafitti-urilor a crescut", zice Bose.