Într-o vreme în care, după câte o ştire "cu sânge" sau o alta despre marile hoţii, încă se aude că "tot mai bine era pe vremea lui Ceauşescu: îi împuşca şi gata!", condamnarea la moarte este totuşi un subiect aproape necunoscut. Asta într-o ţară care în cinci decenii şi-a executat peste o sută de cetăţeni.

Din aceştia, a douăzecea parte erau bihoreni. Pe lângă ei însă, au mai fost condamnaţi şi alţii, care au avut un destin mai norocos. BIHOREANUL vă prezintă două dintre cazurile celor care, deşi trimişi la moarte, au scăpat de pedeapsa capitală.

Politică şi tutun

În 1958, un bărbat din Beiuş era condamnat la moarte. Gestionar la o tutungerie, omul era acuzat că a furat statul în stil mare. Membru al Partidului Liberal înainte de înstăpânirea comunismului, Liviu Mezea (foto) a gestionat în anii '50 o tutungerie în oraşul natal. Asta după ce, înainte de comunişti, avusese propria prăvălie. Părea să se fi adaptat, până când, în primăvara anului 1958, un control de la "Cooperaţie" l-a găsit cu un uriaş minus în gestiune, ascuns prin înlocuirea ţigărilor cu rumeguş. Marfa lipsă valora 110.000 de lei. Enorm la acea dată, cât 160 de salarii! Mai grav era însă că, de la 100.000 în sus, o lipsă în gestiune însemna fix condamnarea la moarte.

Virgil Mezea spune că tatăl său, atunci în vârstă de 46 de ani, a fost victima unei înscenări: "Era la Beiuş un secretar de partid care nu-l vedea cu ochi buni şi tata bănuia că acela l-a <aranjat>". Asta pentru că, înainte cu o săptămână de inventar, tatăl său mai fusese supus unui control, care nu i-a găsit nici un cusur. "Or, în numai o săptămână, la nici o tutungerie din ţara asta nu avea cum să dispară o valoare aşa de mare". Fără multe întrebări, Liviu Mezea era ridicat de Miliţie, dus în arestul oraşului, judecat şi condamnat la moarte.

Pierduţi

Fiul său, Virgil, avea 14 ani. Era destul de mare ca să realizeze gravitatea întâmplării: "Când ne-a zis mama, au început să-mi tremure picioarele." Familia a tocmit un avocat, dar a intervenit şi la o rudă a bărbatului, ajuns mare ştab la Bucureşti. Acela însă nici n-a vrut s-audă, temându-şi probabil funcţia.

Liviu Mezea a fost trecut printr-un proces sumar, de vreme ce în numai o săptămână era deja condamnat. "Era vorba că-l execută pe stadionul care atunci se construia. În văzul tuturor, să fie exemplu". Numai că tovarăşii nu au avut răbdare şi l-au mutat la Penitenciarul din Oradea.

Statul i-a confiscat întreaga avere. Casă, grădină, tot... Împreună cu cei trei copii, nevasta era nevoită să stea cu chirie în propria casă. Copiii au avut şi ei de suferit. "Deşi am intrat la liceu cu notă mare, degeaba: mi-au interzis să merg la şcoală. Sora mea era studentă la Cluj şi n-a putut să-şi termine facultatea. A plecat la Timişoara, dar au găsit-o şi acolo. Târziu, a absolvit la Bucureşti", spune Virgil Mezea (foto).

Necruţătorul justiţiar

Judecătorul lui Mezea a fost Ioan Filip (foto). Deşi terminase Dreptul abia în acel an, media maximă l-a propulsat direct preşedinte al Judecătoriei Beiuş, aşa că era obligat să conducă procesul. Astăzi, el nu mai reţine numele condamnatului şi abia îşi mai aminteşte cazul, iar asta numai pentru că a fost singura pedeapsă capitală din întreaga carieră. Nu are remuşcări şi spune categoric că sentinţa lui a fost 100% legală. Dilema dreptăţii nu era a lui, ci a celor care au făcut legea. "Eu n-am făcut decât s-o aplic. Aşa face oricare judecător, în orice regim. Probleme de conştiinţă nu aveam motive să-mi fac, pentru că procurorul a cerut sentinţa, iar condamnatul putea face recurs", a declarat BIHOREANULUI Ioan Filip.

Cu inima frântă

Mezea s-a agăţat de această şansă, atacând sentinţa până la Tribunalul Regional Oradea, unde "a scăpat" cu 25 de ani de muncă silnică. Şi-a târât zilele prin închisori din toată ţara, inclusiv la Sighet, unde şi-au găsit sfârşitul fruntaşul ţărănist Iuliu Maniu, o mulţime de demnitari "burghezi", ierarhi greco-catolici şi "chiaburi", ţărani înstăriţi care s-au opus colectivizării.

După aproape zece ani, beiuşeanul a scăpat de calvar, fiind graţiat printr-un decret al lui Nicolae Ceauşescu, emis în 1967. În penultima zi a acelui an, la a 20-a aniversare a Republicii, tutungiul liberal a primit biletul de liberare de la Poarta Albă şi a revenit printre ai săi. "Era de nerecunoscut. Abia mai putea umbla. De-atunci, nici să lucreze n-a mai fost în stare. Mama ne ţinea pe toţi", încheie Virgil Mezea. Chinurile îndurate i-au îmbolnăvit tatăl de inimă, care suferise în închisoare două infarcturi, şi tot un infarct i-a curmat zilele în iunie 1983. Murise de inimă rea.

La fel ca şi el, un alt condamnat la moarte, însă de această dată pentru crimă, a scăpat de executarea pedepsei, alegându-se cu trupul şubrezit. Deşi a ucis şi a primit pedeapsa capitală, Ştefan Jurcă a supravieţuit propriei condamnări.

Violată la 4 ani

Aprilie, 1972. Bate cineva la uşă, iar bărbatul se grăbeşte să deschidă. În faţa lui, adusă pe braţele unor străini, era Rami. Ramona lui, de numai patru ani, aproape fără viaţă. "Mi-au adus-o doi bătrâni, că fetiţa avea adresa scrisă pe gentuţă. Au găsit-o pe malul Crişului, aproape de grădiniţa de lângă Metalica. Pe piept era plină de sânge şi de ceva lăptos, de care am aflat apoi că era spermă", spune Ştefan Jurcă, retrăind cel mai crunt moment din viaţă... Cu un masochism de neînţeles pentru un om normal, bărbatul spune că mai târziu avea să afle şi amănunte despre grozăvie. Fetiţa se întorcea spre casă, cu alţi copii, dar "<un nene> a tras-o deoparte şi <s-a jucat cu degetul la păsărica> ei, iar apoi şi-a bătut joc de ea în toate felurile".

Bărbatul a fost pe cale să-şi piardă minţile când şi-a văzut copilul abia suflând. Aproape două luni de zile a stat fetiţa internată în spital.

"Nu-l puteam ierta"

5 iunie 1972. Ziua din care viaţa lui Ştefan Jurcă se va schimba pentru totdeauna... Au trecut peste 30 de ani, dar omul îşi aminteşte limpede. Cu privirea încă plină de ură, explică: "Eram în tramvaiul 3, care trecea atunci pe lângă Teatru, şi mergeam spre casă, în Rogerius. Îmi ţineam fetiţa pe genunchi. Deodată, Rami a început să strige, arătând cu degetul: <Tata, tata, uite nenea care mi-a făcut bubu!>"

Bărbatul continuă precipitat. Spune că, văzând mânuţa copilei îndreptată spre el, violatorul a sărit din tramvai şi a luat-o la fugă. "Nu-l puteam ierta! Am aruncat fetiţa în braţele unei femei şi m-am luat după el. Am sărit şi am fugit după el, până pe Transilvaniei"... Ştefan spune că era ziua-n amiaza mare, dar nimeni nu s-a luat după ei. "Poate credeau că-i un hoţ de buzunare şi m-au lăsat să mă descurc", îşi desluşeşte el după atâţia ani de ce nimeni "nu le-a avut baiul".

"I-am scos <instalaţia>"

Violatorul a intrat într-un bloc aflat în construcţie pe strada Posada. Ştefan l-a încolţit în casa scării, aşa că urmăritul n-a avut pe unde ieşi. "Când l-am ajuns, a scos un cuţit. Era acolo o bară de metal pe care am apucat-o şi l-am lovit cu ea până i-am aruncat cuţitul din mână". Îşi aminteşte că a luat cuţitul şi a început să lovească. "Fără număr". Apoi... nu mai ştie nimic.

S-a trezit pe un pat de spital. Era la penitenciar, la Jilava. "Mi s-a rupt filmul. M-am dezmeticit după vreo două luni. Nu-mi aminteam ce s-a întâmplat. La început, am făcut scandal. M-au pus în faţa probelor şi m-am îngrozit, mai ales la poze: pe iarbă, toate organele bărbatului pe care l-am ucis erau împrăştiate. I-am scos toată <instalaţia> şi măruntaiele". Omul zice că doar fotografiile i-au adus aminte de fapta lui. De asemenea, spune că nu a fugit de la locul faptei, rămânând aşa, pironit, până când Miliţia, anunţată de muncitorii din zonă, a venit să-l ridice.

Fortul 13

În 1973, Tribunalul Suprem a dat verdictul final, menţinând sentinţa Tribunalului Bihor: condamnarea la moarte. Din spusele bărbatului, aceasta fusese dată fără ca el să fie pe deplin conştient, fără ca judecătorii să-l întrebe prea multe, pe baza probelor de la dosar. Abia după primirea sentinţei s-a dezmeticit cu totul şi a realizat că va muri, aşa că, la fel cam ca toţi condamnaţii la moarte, a făcut o cerere de comutare a pedepsei.

Între timp, a fost mutat din spitalul penitenciarului Jilava la Fortul 13 (în imagine, intrarea în fort), locul rezervat infractorilor periculoşi. În special "vieţaşilor", care trebuiau să-şi petreacă tot restul zilelor în puşcărie, şi condamnaţilor la moarte, care aveau câteva celule numai pentru ei. Cu închisoarea, Ştefan susţine că s-a obişnuit destul de repede, mai ales că trecea printr-o perioadă când nu-i păsa ce-o să se întâmple cu el. "Eu am stat la Jilava mai mult decât apucasem să stau acasă, înainte de omor", spune Ştefan Jurcă despre închisoarea de unde şi-a început periplul prin cele 16 puşcării. "Aici mi-am făcut ucenicia vreme de patru ani, a fost facultatea mea. Restul, floare la ureche"... Colegii de celulă, deşi criminali odioşi, se purtau şi ei ca şi cum n-ar fi făcut nimic din cale-afară. "Te resemnezi. Asta e, o să mori", zice bărbatul. Uneori, în celulă, chiar se glumea pe tema asta. "Ne ziceam unul altuia că <gata, bă, la dimineaţă vin să te ia>, iar altul răspundea: <Ba pe tine>, ca şi cum ar fi zis: <Ba pe mă-ta>".

Regulile vieţii de închisoare erau stricte. "Nu ieşeam din celulă până când nu ne legau la ochi şi ne puneau cătuşele, direct prin vizetă". Condiţiile erau, zice, suportabile chiar şi la Jilava, unde supărarea lui era umezeala. "Pe secţie şi în celulă podelele erau acoperite cam 10 centimetri cu apă, aşa că iarna ne era cam frig, ne trăgea la reumă, iar vara dădeau ţânţarii până ne mâncau pielea".

Dintr-una-ntr-alta

După liberare, Ştefan a lucrat pe unde a apucat. "La negru", a făcut porţi din fier forjat, zugrăveli şi zidărie, garaje şi alte asemenea. Revoluţia l-a bucurat, fiindcă în 1990 s-a dus să lucreze în Franţa, la chemarea unui cumnat, miner lângă Nantes. "Plin de bani, în '93 m-am întors acasă şi mă dădeam rotund cu maşina, un Audi, cu care am făcut apoi şi un accident chiar în Oradea". Dar cu timpul, banii s-au dus... Încet, încet, viaţa lui Ştefan revenea la vechea albie.

"Pe lângă că mi-am tocat banii cu prietenii, fiu-meu cel mare, Tibi, s-a dus definitiv în Ungaria, iar Rami, fata mea pentru care am omorât, s-a dezis de mine că i-am reproşat măritişul cu un negru pe care l-a cunoscut la facultate. Acuma e specialistă în chirurgie maxilo-facială şi trăieşte cu negrul ei în Italia, la Milano. Putea măcar să aprecieze gestul, că i-am făcut dreptate, nu?" Singurul dintre copii pe care îl mai vede este Csabi, mezinul, dar acesta nici nu vrea să audă de tatăl său: "Când mă vede pe stradă, o ia în altă direcţie, că i-i ruşine cu mine", zice fostul condamnat la moarte. "Aşa că mi-am pierdut busola şi am început să fac ce-am învăţat la <facultate>".

Înscenare

A ajuns din nou în vizorul "organelor", care din 1993 l-au mai trimis după gratii de alte câteva ori, pentru tot felul de găinării. Ultima oară, Ştefan a fost luat pe sus anul trecut, sub acuzaţia de falsificare a unor acte în dauna unui asociat din Târgu-Mureş. "M-au luat din pat, dimineaţa la cinci. Nu ştiam ce vor cu mine. M-au acuzat de înşelăciune, furturi, şpagă. Prostii..." Jurcă recunoaşte că nu a fost uşă de biserică, dar despre această ultimă arestare susţine sus şi tare că a fost "un abuz".

Strigându-şi nevinovăţia, a intrat în greva foamei, astfel încât a fost trimis din arestul Oradea la Penitenciarul Dej, care are spital. 64 de zile a stat nemâncat. S-a îmbolnăvit grav de plămâni, dar cea mai mare stricăciune a suferit-o la stomac, care i s-a perforat. Cum operaţia era singura şansă de supravieţuire, a fost "tăiat", numai că, din cauza unui început de diabet, rana nu s-a închis bine. După şapte luni de chin, Ştefan Jurcă a fost eliberat, cu o singură şi seacă explicaţie: "Eroare judiciară!" Pentru el însă, petecul de hârtie care îl victimizează a devenit comoara cea mai de preţ. Înarmat cu actul, vrea acum să dea statul în judecată, la fel cum a văzut la ştiri că a făcut-o şi deja cunoscutul Octavian Ţundrea, bărbatul care a stat la închisoare ani buni şi despre care s-a dovedit, cu probe ADN, că nu a săvârşit nici un viol.

Răzbunarea

Ştefan nu s-a hotărât încă asupra sumei pe care o pretinde cu titlu de daune morale pentru suferinţa îndurată pe nedrept, dar nu are de gând să se lase. Mai ales că, internat la Spitalul Judeţean pentru o nouă operaţie la stomacul ciuruit, a mai primit o palmă. Unul dintre medici i-ar fi cerut bani ca să-l înzdrăvenească. "Mi-a zis exact aşa, cu cuvintele astea: <Dacă vrei să trăieşti, trebuie să dai 4.000 de euro>. Dă-l, mă, în... Adică vezi că omul moare şi că-i sărac, şi tu îi ceri bani?!"

Fostul puşcăriaş e plin de ură când vorbeşte despre asta, aşa că nu cedează. La aproape 60 de ani, făcându-şi socotelile, îşi dă seama că sensul vieţii lui a fost deviat de urmările crimei prin care şi-a făcut dreptate. Şi aşa cum Statul nu l-a iertat pe el, nici lui nu-i trece prin cap să fie îngăduitor. De două săptămâni, se târguieşte cu un avocat pe care să-l plătească numai după ce câştigă procesul, cu procent din banii de despăgubire. Deşi îmbrăcat în zdrenţe, se simte sigur şi crede în izbândă: de data asta, Statul este cel care a greşit, şi nu el. Deci să plătească!

"Eu aş vrea să existe din nou pedeapsa cu moartea. Prea-s multe crimele în ţara asta. Pe vremuri, rar se întâmpla să fie omorât un om. Mai mult la nebunie sau de panică, atunci când hoţii erau prinşi de stăpânul casei, sau din gelozie. Acuma din orice, zilnic, zilnic..."

Ştefan Jurcă, fost condamnat la moarte

Execuţii în Bihor

Nici una dintre instituţiile aparatului Justiţiei nu deţine o evidenţă completă a bihorenilor care au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. BIHOREANUL a reconstruit, prin mărturiile celor care au lucrat în sistem, poliţişti, procurori şi judecători, un tablou al cazurilor consemnate după al doilea război mondial. De atunci s-au pronunţat cinci condamnări la moarte, toate după 1960, ultima nemaifiind pusă în aplicare datorită fostului şef al statului, Nicolae Ceauşescu.

l La 13 mai 1961, Pavai Ladislau a ucis soţia unui croitor din Oradea şi pe fiul acestora, în vârstă de 4 ani. Profitând de plecarea din oraş, în interes de serviciu, a capului familiei, Pavai a vrut să dea o spargere, însă prins asupra faptului de femeie, a înjunghiat-o şi pe ea, şi pe băieţel.

l În 1979, ţiganul Varga Bela, zis "Nu tiu" (pentru că era fonfăit şi nu putea pronunţa corect "Nu ştiu"), era executat pentru o crimă săvârşită, alături de alţi trei tineri, la Sălard. Ei au omorât doi bătrâni în propria lor casă, ziua în amiaza mare, pentru a le fura banii.

l Tot în 1979 a fost condamnat la moarte Rostaş, zis "Leahu", pentru uciderea soţiei unui pastor baptist şi pentru tentativa de omor asupra copilului acesteia, la Măgeşti. Leahu a mai comis o crimă, împreună cu alţi trei complici, la Inceşti, omorând un bătrân, în scop de jaf.

l În vara anului 1978, în Diosig, un soldat de la Grăniceri a fost găsit împuşcat în WC-ul gării. Prins a doua zi, criminalul a fost condamnat la moarte după un an.

l În ianuarie 1987, în spatele Gării Ioşia, doi paznici au fost ucişi. Făptaşul, Bara Hendre Viorel, a fost condamnat la moarte, dar a beneficiat de decretul 11 din 1988, cel prin care Ceauşescu a eliberat mii de infractori.

Bachus - beţia furtului
Gheorghe Ştefănescu (foto), cunoscut în anii '70 sub numele Bachus, gestionarul unui depozit de vinuri din Bucureşti, a fost şeful celei mai mari reţele mafiote din anii Epocii de Aur. Iar trimiterea sa în faţa plutonului de execuţie a devenit şi cea mai faimoasă condamnare la moarte din regimul comunist.

Vin botezat
Bachus făcea vinuri gustoase, pe care nimeni nu bănuia că erau "botezate" cu fel de fel de aditivi, unii aduşi chiar din Occident. Înşelăciunea începea încă de la podgoria Coteşti, unde directorul pretexta o producţie slabă datorată unor "calamităţi", creând astfel un plus în gestiunea reală. Vinurile neevidenţiate contabil se "cupajau", adică se combinau vinurile proaste cu cele bune, iar amestecul era vândut în final la preţ ridicat, diferenţa de bani obţinută revenind oamenilor lui Bachus. În şapte ani, între 1971-1978, aceştia "au prelucrat" peste 400.000 de litri de vin primit fără acte. Pe lângă vin, mai cupajau şi rachiul de drojdie cu ţuica de prună, respectând însă concentraţiile alcoolice, astfel încât să nu piardă tăria băuturii.

Milionar în dolari
Prinderea lui Bachus se datorează hazardului. Un locotenent de Securitate a cumpărat de la crama lui vin pentru propria nuntă, care însă a trebuit amânată. La soroc, după câteva săptămâni, ofiţerul a gustat licoarea, constatând însă că nu i-a mai rămas decât o soluţie apoasă, cu depuneri roşiatice. Anchetatorii (la acest caz au lucrat peste 250 de poliţişti şi procurori) au găsit acasă la Bachus 18,5 kilograme de bijuterii din aur şi pietre preţioase, valorând peste 360.000 de dolari. Plus 2.242.077 de lei, în numerar şi pe cecuri. Mai deţinea un apartament în Bucureşti, o vilă la Breaza şi două autoturisme Lada, etalonul de atunci al bunăstării în materie de maşini. Una peste alta, omul era un adevărat milionar în dolari al Republicii Socialiste România.

Executat
Din reţeaua lui Bachus au făcut parte de la şefi de servicii până la prim-secretari de partid şi directori în ministere, care primeau de la acesta bani, bijuterii şi alte atenţii, ca să închidă ochii. Toţi au fost trimişi însă la închisoare, fără excepţie: peste 200 de persoane. Condamnat la moarte în aprilie 1980, Ştefănescu a fost executat la 14 decembrie 1981. Fatală i-a fost falsificarea vinurilor, pentru celelalte infracţiuni, reţinute în alte 9 dosare, primind doar închisoare. Legenda spune că, adus în faţa lui Ceauşescu, care l-a întrebat ce voia să facă cu atâţia bani, Bachus ar fi răspuns: "Am vrut să răstorn regimul!"

Râmaru, omul-lup

În Bucureştii anilor '70, oamenii erau îngroziţi de ferocitatea cu care fuseseră omorâte patru femei, iar alte zece mutilate. Autorul era unul dintre cei mai sadici criminali din istorie, al cărui bilanţ a întrecut în grozăvie chiar şi faptele lui Jack Spintecătorul. Într-un singur an, din aprilie 1970 şi până în mai 1971, Ion Râmaru, student în anul III la Medicină Veterinară, a săvârşit nu mai puţin de 15 infracţiuni, de la furt în dauna avutului obştesc şi tâlhărie, până la viol şi omor cu premeditare, deosebit de grav.

Râmaru acţiona cu o cruzime necunoscută până la acea vreme în România şi care nici de atunci nu a fost egalată. Viola femeile şi apoi le ciopârţea cu toporul şi cuţitul. Unora dintre victime le-a supt sângele, le-a muşcat din sâni, vagin sau pubis, rupând hălci întregi, care nu mai erau găsite la locul crimei. Psihologii i-au conturat un portret de "om-lup", stabilind că avea un instinct criminal de factură genetică, deoarece şi tatăl său omorâse în tinereţe patru femei. De asemenea, l-au diagnosticat ca fiind "un criminal psihopat sexual de tip organizat-singuratic-nocturn, energizat instinctual-animalic".

În 1971, Râmaru a fost condamnat la moarte după un proces intens mediatizat, ceea ce în presa comunistă era o excepţie. În faţa plutonului, a fost extrem de agitat, repetând întruna că vinovatul pentru crimele pe care le-a înfăptuit este tatăl său, de la care a moştenit sadismul. Înainte de a muri, a strigat: "Vreau să trăiesc!"