Câte i-au fost date omului să-ndure pe pământ! Să supravieţuieşti într-o hală de cadavre vii, mâncate de tifos şi să simţi cum, zi după zi, se scurge viaţa din tine... Şi totuşi, viaţă se numeşte şi aceea în care aştepţi să prinzi un câine sau o pisică, să moară un cal, ca tu să mănânci, să mai rezişti o zi...

În ianuarie 1945, circa 75.000 de germani, cetăţeni români, au fost duşi, din ordinul lui Stalin, în lagărele sovietice. Singura lor "culpă" a fost că aveau nume german. Din Bihor, au fost deportaţi 543 de oameni, dintre care azi mai trăiesc 93. BIHOREANUL vă spune povestea cutremurătoare a celor puşi de învingătorii războiului să "reconstruiască" Rusia. Un subiect tabu chiar şi la 15 ani după dispariţia comunismului...

Germani, nu SS-işti!

S-a scris puţin despre lagărele sovietice fiindcă n-au prea rămas supravieţuitori să o facă. După 1989, au apărut cărţi şi mărturii în limba română, ale celor care au trecut prin infern, dar le poţi număra pe degete. Şi azi, la 15 ani de la căderea comunismului, adevărata istorie a deportării etnicilor germani pare a fi un subiect tabu. Parcă toţi vor să uite. "Motivul? <Germanii vinovaţi>. Remuşcările pentru ororile la care au fost supuşi evreii", spune Johann Schwartz (foto), preşedintele Forumului Democrat al Germanilor din Bihor. "Şi nemţii au suferit povara Holocaustului, dar din '45 încoace nimeni nu le-a spus un cuvânt celor deportaţi. În anii '42-'44 au fost mari recrutări în armata germană. Şi etnicii germani din România au fost cuprinşi. Însă, nu în acele trupe SS însărcinate cu exterminarea evreilor, ci pe front. Culpa colectivă germană pentru Holocaust îi include, însă, în ochii oamenilor, şi pe şvabii sau pe saşii deportaţi. Din confuzie, ei sunt asociaţi cu SS-iştii, pentru că nu există cărţi în limba română care să vorbească despre represiunea şi deportarea etnicilor germani din România".

Uitaţi în istorie

"<Vinovaţi> că ne-am născut germani". Este singurul răspuns pe care l-au găsit cei care au scăpat cu viaţă din lagărele de muncă ale URSS-ului. Alte explicaţii, oficiale, nici nu li s-au dat. Şi acum, când povestesc despre acele vremuri, deznădejdea li se vede-n ochi. Fiindcă timpul nu le poate vindeca rănile din suflet.
În ianuarie 1945, circa 75.000 de etnici germani din România - femei între 17 şi 30 de ani şi bărbaţi cu vârste între 16 şi 45 de ani - au fost luaţi cu forţa din casele lor şi duşi să "reconstruiască" URSS-ul. Încarceraţi în lagăre, lăsaţi pradă păduchilor şi bolilor, cu hainele rupte sau despuiaţi de-a dreptul, aceste umbre de oameni aşteptau un câine sau o pisică rătăcită ca pe o promisiune de festin, iar un cal mort era garanţia câtorva zile în plus de viaţă. Majoritatea a fost dusă pentru 5 ani şi a rămas acolo pentru vecie. De la începutul lui 1945 până spre finalul lui 1949, au murit acolo peste 15.000. De frig, de boli, de subnutriţie, sub torturi, în mine, prin fabrici, la cariere de piatră sau în colhozuri.

Cutia Pandorei

A trecut deja mai bine de jumătate de veac. Bărbatul de 78 de ani ţine pe genunchi, într-o cutie, tot ce-i mai aminteşte de chinurile "reconstrucţiei". "Mă mir că am mai ieşit în viaţă", spune cu ochii înlăcrimaţi, luând cu grijă o legătură de scrisori scrise frumos, caligrafic. Respiră adânc şi zâmbeşte amar. "N-am să uit în veci. În 2 ianuarie 1945, eram în clasa a VI-a la liceu, când, într-o zi, colegii mi-au spus că ruşii îi iau pe nemţi. Ca să nu fiu ridicat de pe stradă, am venit acasă pe căi lăturalnice. Pe tata îl luaseră deja, iar a doua zi, dimineaţa la 6, au venit după mine. Mama era speriată şi nu voia să-i lase să mă scoată din casă. De supărare a leşinat, dar soldaţii sovietici nici măcar nu m-au lăsat să stau să văd dacă îşi revine", povesteşte orădeanul Ludovic Rittinger.

Răpiţi

Supravieţuitorul îşi aminteşte cu groază clipele de agonie trăite atunci. Au urmat trei săptămâni în care a stat închis în clădirea fostei Prefecturi, din Parcul Traian, împreună cu alţi aproape 600 de bihoreni. "Acolo m-am reîntâlnit cu tatăl meu. Toată clădirea era golită de mobilier. Mama venea la noi şi, pentru că nu avea voie să urce, ne trimiteam bileţele, pe care le lăsam în jos cu un fir de aţă". Asta, până când soldaţii sovietici i-au adunat pe toţi cei care aveau să fie deportaţi.
Suiţi în trenuri de marfă, au călătorit trei săptămâni către lagăr, nemâncaţi şi lăsaţi pradă gerului tăios din Rusia. Mâncare nu primeau, decât resturi. Când trenul oprea undeva, li se dădea pâine uscată şi mucegăită. O dată ajunşi la destinaţie, oamenii se trezeau direct în zăpada îngheţată, care le ajungea până la brâu. Apoi erau "cazaţi" într-un fel de cort cu acoperiş din carton negru, pentru "dezinfectare". Două zile mai târziu, după carantină, erau duşi în lagărele de muncă.

Lagărul morţii

Era deja februarie când Ludovic Rittinger a ajuns în barăcile ce serveau drept "casă" celor deportaţi, la Krasnîi Luci (Ucraina). "Stăteam în barăci din lemn, care fuseseră grajduri pentru cai", povesteşte orădeanul. Dimineaţa, păturile, îngheţate pe oameni, erau tari şi rigide, ca tabla. Baie făceau o dată la două săptămâni. Doar norocoşii ajungeau să se spele săptămânal, iar cei ce lucrau în mină erau singurii care se bucurau de "luxul" unei băi zilnice.
"Condiţiile erau groaznice. Mulţi sufereau de distrofie, de pe urma păduchilor şi a proastelor condiţii igienice. Tifosul s-a răspândit incredibil de repede. Cel mai şocant a fost în toamna lui '45, când oamenii s-au îmbolnăvit în masă. Şi eu mă număram printre ei. Pe cei cu tifos ne-au dus într-o altă baracă, un izolator format din două camere şi un antreu. Au supravieţuit zece dintr-o sută". Ludovic nu va uita niciodată ziua în care doar din camera sa au fost ridicate 16 cadavre.

"Tată, eu voi muri"

"Ne simţeam ca nişte condamnaţi la moarte, care-şi numără zilele şi ştiu sigur că vine sfârşitul. Asta i-a înnebunit, pur şi simplu, pe unii. Numărul morţilor creştea de la o zi la alta, teama şi disperarea s-au extins tot mai mult. Nu credeam că mai scap". Singura alinare a băiatului de atunci era faptul că, de la gemuleţul mic al barăcii în care se aflau bolnavii, putea să vorbească cu tatăl său. "Ne despărţea un teren din pământ fin, dat cu grebla dimineaţa şi seara ca să se vadă urmele în cazul în care cineva ar fi vrut să evadeze. Locul era flancat de două garduri cu sârmă ghimpată. Îi tot spuneam tatălui meu, care stătea lângă gard şi mă privea neputincios, că voi muri. Ce puteam să cred? În jurul meu oamenii mureau pe capete. Şi totuşi, am rezistat, chiar şi după ce am făcut febră de 42 de grade. Tata mi-a spus, ulterior, că aflase de la doctorul care mă supraveghea că numai inima mea foarte puternică şi faptul că eram tânăr, doar 18 ani, m-au ajutat să rămân în viaţă", spune Ludovic.

Goana după hrană

Orădeanul şi-a revenit. Iar dacă înainte de boală lucrase în mină, ca să-şi câştige porţia zilnică de "mâncare", acum viaţa lui devenise mai uşoară. "După ce m-am însănătoşit, ruşii m-au lăsat să lucrez ca zidar şi tâmplar. Reuşisem deja să învăţ limba rusă şi, cred, caligrafia mi-a salvat viaţa. Le scriam listele de bucate şi unele acte administrative. La un moment dat eu împărţeam săpunul prizonierilor. M-am bucurat, pentru că acum nu mai lucram în frig, la temperaturi de minus 28 de grade", îşi aminteşte fostul prizonier.
Munca mai uşoară nu însemna mâncare mai multă sau mai bună. "Raţia zilnică era compusă din ceai, o gamelă cu supă de varză, de castraveţi muraţi sau de gogonele şi zeama de pe acrituri. Uneori, ne mai dădeau şi câte o conservă de carne de porc tocată. Eram foarte slabi şi înfometaţi. Ştiam că ne ameninţă distrofia. Fiindcă după orele de lucru puteam să mergem prin oraş, până la 7, eu umblam să sap grădinile oamenilor, doar pentru ceva de ale gurii".

Morţi grămadă

Cu fiecare zi ce trecea, tot mai mulţi se îmbolnăveau. Cedau fizic şi, în scurt timp, mureau. Ludovic a pierdut socoteala mormintelor pe care le-a săpat în pământul îngheţat al Rusiei. "În izolator mureau pe noapte cinci-şase oameni şi îi înmormântam câte unu, doi, trei sau cinci la un loc, după cum nimeream. Pentru că iarna nu puteam săpa pământul îngheţat, îi puneam în cămara de lemne, până se adunau mai mulţi. Frischman bacsi, cum îi ziceam noi celui mai bătrân din lagăr, spunea un cuvânt pentru răposat şi rugăciunea <Tatăl nostru>. Apoi îşi nota, tăcut, într-un caiet, numele celor îngropaţi pe parcela ce servea drept cimitir. I-a scris pe toţi cei 90 de morţi din lagărul nostru".
Astăzi, orădeanul nu-şi mai aminteşte numele pe care Frischman le-a scris în caietul lui. Puţini le-au ştiut atunci, azi nimeni nu mai ştie. "Omul s-a îmbolnăvit şi a venit mai repede acasă. Am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu caietul lui, dar n-am reuşit", spune Ludovic cu vocea stinsă.

Cu sânge...

În decembrie 1949, după aproape cinci ani în care au avut de suportat foamea şi un frig de până la minus 40 de grade, prizonierii au fost eliberaţi. Ludovic s-a întors acasă. "Nu am crezut că sunt liber până când m-am văzut la Sighet. Atunci am realizat că, în sfârşit, am scăpat". Bărbatul retrăieşte, aproape plângând, fiecare moment al întoarcerii acasă. "Mama era albită de atâta suferinţă. Iar tata, care venise înaintea mea acasă pentru că a făcut hernie şi era să moară, se simţea mai bine. Eu mi-am continuat studiile. Şi încet, încet, am încercat să las în spate trecutul"...
Îşi duce uşor mâna peste faţă, ca şi cum abia s-ar fi deşteptat. El şi încă alte zeci de mii de germani au plătit pentru ororile pe care Hitler şi adepţii lui le-au comis în numele celui de-al III-lea Reich. A fost umilitor şi nedrept. Dar cei care au câştigat războiul aveau cel mai bun pretext. "Istoria e scrisă de învingători, cu sângele celor învinşi"...

"Ne ameninţa moartea prin înfometare. Furam, săvârşeam lucruri pe care în adâncul sufletului nostru le respingeam, dar eram constrânşi să le facem, pentru a putea supravieţui"

Ludovic Rittinger, supravieţuitor al lagărelor sovietice

Lagărele sovietice

În lagărele URSS exista o evidenţă şi o supraveghere riguroasă a deportaţilor. Lagărul era împrejmuit cu un gard înalt, din sârmă ghimpată. În primul an, deportaţii erau păziţi straşnic, dar soldatul de la poarta lagărului le mai permitea uneori să iasă în oraş. Când mergeau la muncă, în minele aflate la 7-8 kilometri depărtare, la început erau păziţi, dar cu trecerea timpului, regulile nu mai erau atât de stricte, pentru că sovieticii realizaseră că n-au unde fugi. Totuşi, la locul de muncă, mai ales la intrarea în mină, soldaţii îi controlau la piele să nu aibă obiecte cu care ar putea provoca vreun accident.
Fiecare lagăr purta un număr şi era compus din mai multe barăci. Deportaţii erau organizaţi în companii, batalioane sau brigăzi, al căror număr varia în funcţie de mărimea lagărului. Au existat şi cazuri în care prizonierii au fost debarcaţi pe un teren complet gol şi forţaţi să construiască ei lagărul.

Lovitura de pe urmă

În 1951, comunitatea germană din România a fost lovită din nou. Peste 9.000 de etnici germani, consideraţi "elemente duşmănoase" regimului sovietic, au fost deportaţi pentru alţi 5 ani. "Germanii din partea de vest a ţării, din Banat, au fost duşi în Bărăgan. Aici a fost mai rău decât în Ucraina, pentru că ei au fost nevoiţi să-şi construiască din pământ casele, pe un câmp întins", spune Johann Schwartz.
O hotărâre a Consiliului de Miniştri din 7 decembrie 1955 i-a eliberat pe deportaţi. Însă, întorşi acasă, nemţii şi-au găsit casele ocupate de români, pământurile luate şi întreprinderile naţionalizate. Cei mai mulţi au încercat să-şi recupereze casele după 1989, însă unii se mai luptă şi acum.

Răzbunaţi?

Pentru că în timpul comunismului subiectul lagărelor URSS era de neatins, abia după '90 s-au legalizat asociaţiile foştilor deportaţi. Tot de atunci, statul român le acordă celor care au supravieţuit gulagului despăgubiri (în prezent 400.000 de lei pe lună, pentru fiecare an de detenţie) şi o serie de gratuităţi, iar statul german plăteşte, lunar, fiecăruia dintre foştii prizonieri câte 10 euro.

Scrisori pierdute

În primii ani, sute de scrisori au fost trimise, pe ascuns, din lagăr, dar nu au ajuns la destinaţii. "După doi ani, lucram într-o zi în oraş, pentru mâncare. Fără să ştiu, am nimerit la cel mai mare şef al lagărului. Seara, când am luat masa, i-am povestit că îmi este dor de familie. A fost foarte nervos când a aflat că nu ni se dă voie să trimitem scrisori. Mi-a dat 500 de formulare speciale pentru scrisori ca să le împart în lagăr. Când a aflat că m-am plâns, un subaltern de-al său m-a luat la bătaie şi m-a înjurat. Dar de atunci am reuşit să scriu acasă, iar ai mei ştiau că trăiesc!", spune Ludovic.

Mărturii din infern

l "În lagărul 6, la Krasnîi Luci, erau patru clădiri mai mici, o bucătărie şi două săli de locuit. Clădirea în care locuiam fusese grajd înainte. Acoperişul era din carton. Acolo stăteam, înghesuiţi, vreo 300 de oameni. Încă din prima noapte când am ajuns un coleg  s-a sinucis. Şi-a tăiat venele. A fost primul care a cedat. Îl luaseră de pe stradă, îmbrăcat lejer, iar el nu a suportat frigul. Dar cel mai şocant a fost când, într-o zi, în mină au murit 14 oameni, dintre care un tată şi un fiu. Îşi aprinseseră o ţigară şi gazele au provocat o explozie"

Nilgesz Ioan (foto), Oradea

l "Mâncarea era cel mai mare lucru pentru noi. Dar nici măcar pâinea nu era bună de mâncat. Era ca plastelina. Numai furtul ne-a salvat viaţa. Când n-aveam ce mânca, şi carnea de pisică era bună. În lagărul nostru bărbaţii construiseră o sobă pe care puteam fierbe carne. Acolo nu conta că eşti femeie sau nu. Şi eu am lucrat în mină, cot la cot cu rusoaicele. Doar că ele erau şmechere şi mai mult stăteau decât lucrau. <Munciţi, munciţi, că aşa vă lasă mai repede>, ne ziceau. Iar noi credeam şi munceam. Munceam pentru că voiam să scăpăm cât mai repede de acolo"

Nagy Iuliana (foto), Oradea